Luna trecută am comandat de la editura Signatura pentru prima oară 3 cărți.
Am fost de-a dreptul impresionată de ele. În primul rând de calitatea cărților, a hârtiei, a felului în care sunt legate paginile, apoi de calitatea ilustrațiilor și nu în ultimul rând de poveștile pe care le-am regăsit între paginile acestor cărți.
Am citit că Gertrude Stein zicea că o carte este o carte și ar trebui să o poată citi oricine cu plăcere (Michael Bond spunea asta în postfața primei sale cărți cu Paddington). Sunt de acord. Acestea nu sunt doar cărți pentru copii. Sunt cărți pentru toată lumea, nu numai pentru copii sau părinți, sunt cărți pentru oricine dorește să citească ceva ingenios, surprinzător, amuzant. Dar le numim, formal, cărți pentru copii.
Prima dintre cele 3, preferata noastră este “Smon Smon”. Este o carte a artistei Sonja Danowski. Eu am ales-o cu gândul la Ada. Jocul de cuvinte care creează noi lumi m-am gândit că ar fi pe placul Adei, ea însăși mare creatoare de cuvinte și cântecele inedite la cei 3 ani și jumătate ai ei. Pe de o parte. Pe de altă parte, m-au făcut curioasă ilustrațiile – mari, în culori vii, cu personaje nemaiîntâlnite nicăieri. Am pariat corect, ca să mă exprim lejer. Eu și Dan ne distrăm oridecâteori o citim, ne inspiră și ne face să râdem. Ne relaxează și ne bucură.
Pe mine această carte cu lumi și personaje inventate care parcă vin din timpuri străvechi mă duce cu gândul la poezie. E o sensibilitate aparte exprimată aici.
Cartea are un format mare, de parcă ar fi album de artă.
O recomand pentru că e diferită. Pentru că pe cât de diferită e, pe atât de familiar devine totul pe măsură ce ne împrietenim cu lumea lui Smon Smon. E o carte despre iubire. O carte cu jocuri de cuvinte care provoacă imaginația. O carte veselă, senină, poate de aceea colorată predominant în roșu și albastru.
(Dacă vreți să vă faceți o idee despre cum arată lucrările Sonjiei, puteți merge aici)
Cea de-a doua carte este iarăși surprinzătoare. Se numește “Mică poveste”. Autoarea – Cristina Bellemo – și ilustratoarea – Alicia Baladan – sunt italience. Am ales-o pentru acest aspect, pentru că am studiat literatura italiană la facultate ca specializare a doua (după română) și mă interesează literatura italiană contemporană pentru copii.
Am avut o surpriză extraordinar de plăcută să descopăr o poveste-poezie ilustrată într-un stil care pe mine mă duce cu gândul la suprarealism. Foarte interesantă. Ilustrațiile foarte potrivite.
Eu eram de părere că autorii care știu să și ilustreze sunt privilegiați. Încă mai cred asta. Dar citind și privind o carte ca aceasta unde stilul scriitoarei fuzionează atât de bine cu al ilustratoarei, nu mai sunt atât de geloasă pe autorii-ilustratori. E o mare realizare să se găsească ilustratorul potrivit pentru o poveste, iar în acest caz cred că putem vorbi de un fel de simbioză.
Povestea seamănă cu un basm (contemporan prin limbaj) dacă ne luăm după personaje și locul acțiunii: Regina – Mamă, Regele Tată și fiul lor, prințul Beniamin. Ei locuiesc într-o împărăție situată într-o galaxie din marele infinit.
Mai departe nu asistăm la probele clasice prin care trec eroii din basmele cu care suntem obișnuiți. Veți vedea ce se întâmplă, nu dezvălui mai mult.
Doar atât mai spun – culorile cărții sunt roșu și verde de data aceasta. Este o carte despre iubire și despre natură, aș spune. Îmi place foarte mult cum sunt reprezentate elementele naturale, copacii mai ales. Căci în această carte pe lângă copacii cu care suntem obișnuiți, mai apar și alții – ca de exemplu, din coarnele unui cerb. Sau din urechile unei bufnițe.
Îmi mai place coperta, unde îmbinarea culorilor roșu, alb și verde mă duc imediat cu gândul la Italia. Drăguță idee.
Cea de-a treia carte pe care am ales-o a fost una clasică. Adică am ales un scriitor foarte cunoscut cu un titlul mai puțin cunoscut – Hans Christian Andersen cu “Florile micuței Ida”.
Ida este un nume rar, eu l-am mai întâlnit o singură dată, tot într-o carte, a scriitorului american Maurice Sendak, despre care am scris aici.
Ediția aceasta este tradusă după o ediție italiană, de aceea cred că și ilustratorul este de origine italiană.
Povestea are amprenta inconfundabilă a fanteziei lui Andersen. Construită sub forma unui dialog între o fetiță pe nume Ida și un Student în care mai intervine și Cancelarul plicticos, povestea dezvăluie o viață secretă a florilor.
Transcriu un fragment:
“Erau doi trandafiri minunați cu coronițe de aur pe cap, micsandre delicate, niște splendide garoafe, și, alături de ele, intrară și muzicanții: uriașii maci și bujori cântau cu atâta foc la păstăile de mazăre că se făcuseră aproape vineții. Campanulele albastre și ghioceii scoteau un clinchet cristalin asemenea unei puzderii de clopoței. Ce muzică minunată! Și toporași, bănuții roșii, micuțe margarete, mărgăritare. Ce încântare! Doar Ida le putea vedea cum dansau și se sărutau.”
Îmi place la această carte, pe lângă povestea florilor, dialogul dintre cei doi, care pune în valoare gingășia fetiței și totodată universul delicat al copilăriei – atât de bine descris de unul dintre cei mai mari scriitori de povești pentru copii din lume.