cucuriguNu știu cum de m-am născut rață pentru că eu tot timpul m-am simțit ca o pasăre colibri.
Nu m-am recunoscut niciodată în corpul meu greoi acoperit cu grăsime și cu pene late, nu am înțeles de ce singurul cântec pe care pot să îl scot din ciocu-mi lat e: mac, mac, mac. Nu îmi place ciocul meu lat și scurt. Nu îmi place să mănânc mălai amestecat cu apă și cu frunze tocate. Nu îmi plac iarba, râmele ori muștele.
Se întâmplă uneori să întâlnești un om despre care nu apuci să afli prea multe – nici cum îl cheamă sau câți ani are – dar care să îți facă un mare bine și pe care să nu îl uiți toată viața.
Mă gândeam într-o zi când strângeam niște hârtii de pe covorul din camera Idei – hârtii roz, tăiate de ea cu foarfeca pe care le numeam în joacă flori de cireș – că viața noastră e plină de neprevăzut, că doar lucrurile mici, mărunte, uneori mai însemnate alteori mai puțin însemnate, stau sub controlul nostru. Cum ar fi ordinea din camera fiicei noastre. În rest, e un mare neprevăzut, și asta e bine, mi-am spus, e foarte bine.