cucuriguDacă ar fi să compar copilăria cu ceva, ar fi cu o cameră mare, rotundă ca o portocală, cu o fereastră arcuită, pereții văruiți în culorile curcubeului și cu o singură prezență în acea încăpere: o bibliotecă. O bibliotecă care are diferite lucruri pe rafturile ei, nu doar cărți.
Prima plimbare mai lungă după starea de urgență a fost prin locurile care ne plac nouă mult. Am plecat sâmbătă pe la 11 de acasă și ne-am întors în jurul orelor 16. Am mers foarte mult pe jos, prin centrul vechi, pe Calea Victoriei care era pietonală, prin Cișmigiu, apoi prin Parcul Izvor și pe Bulevardul Unirii.
Privind retrospectiv, călătoria aceea spre mare a început prost.
Ajunși în Gara de Nord în dimineața de august 2015, am aflat că trenul care trebuia să ne ducă în stațiunea Neptun, venea de nu știu unde cu 4 ore întârziere. 4 ore!
În urmă cu douăzeci de ani și chiar mai bine de atât, erau mult mai puține surse de informare ca acum. Ne uitam la televizor, dar mai și învățam câte ceva. Zilnic sau aproape zilnic, în anumite doze.
Acum eu nu fac apologia vremurilor apuse, nici vorbă. Sunt omul care îmbrățișează din toată inima inovația, o urmărește, o încurajează. Dar nu pot să nu mă gândesc că acel tip de viață din trecutul nostru, cu mai puține emisiuni, mai puține magazine, mai puține filme, ne lăsa timp. Timp de odihnă, timp de gândire.
Un răspuns ștrengar și două recomandări de cărți pentru copii
Pe la mijlocul lui iunie anul trecut, am observat într-o seară ceva maroniu sus pe un colț al draperiei noastre de la dormitor. Era un pic de pământ uscat. Cum o fi ajuns tocmai acolo? Negăsind nicio explicație, am lăsat totul în aer.
Cred că ceea ce se petrece într-un vas aflat pe flacăra aragazului poate să ne îmblânzească inimile.
Bucătăria este locul meu preferat din casă, acolo se găsesc cele mai frumoase mirosuri, texturi și culori.
“ (…) dar ce-mi place cel mai mult să fac e Nimic.
– Și cum faci Nimic? a întrebat Winnie după ce s-a minunat o vreme.
– Mergem și noi așa, ascultăm toate lucrurile pe care poți să le asculți, fără bătăi de cap.”
Dintr-o întâmplare, am citit într-un timp relativ scurt trei texte literare cu păianjeni. Toate sunt cărți pentru copii. Am fost surprinsă să remarc această perspectivă – cât de atractivi, frumoși, interesanți sunt păianjenii în cărți față de viața de zi cu zi în care ne speriem de ei – cel puțin noi, oamenii mari care nu ne gândim decât la faptul că ne pot înțepa, uitând de toată lumea lor fascinantă.