În fiecare primăvară, de la o vreme încoace, pregătesc în preajma Paștelui ciorbiță de miel.
Carnea de miel tânăr ne place foarte mult. Îndepărtăm grăsimea cât putem de mult, pentru friptură o pregătim cu multe condimente, lămâie și verdețuri, iar ciorba o pregătim pe îndelete. Fierbem carnea la foc mic, aruncăm prima apă clocotită și chiar și o parte din supa foarte densă care se formează după aceea.
Ne place ca supa să fie cât mai clară. Iar gustul mai discret. O acrim cu roșii, punem legumele clasice în ea (ceapă, morcov, ardei, rădăcină de pătrunjel), iar la final leuștean verde.
Această supă o asociem cu mijlocul primăverii.
Ne place foarte mult, iar în ultimii doi ani a mâncat și Ada cu noi.
Știu că acasă această ciorbă era acrită cu borș (care nouă nu ne prea place) și conținea și organe de miel, alături de căpățâna de miel de care mie copil fiind îmi era teamă. O găseam sinistră cred că mai ales din cauza celor doi ochi care supraviețuiau intacți procesului îndelungat de fierbere.
Destul de neplăcut găsesc și astăzi procesul de a găti măruntaie de orice fel.
Ficatul ca ficatul, dar mai ales inima de pui/curcan pe care trebuie să o spăl, curăț, tai îmi frânge mie inima. Și cu pipota mă găsesc aproape la fel de incomod să o gătesc. Dar nimic nu întrece inima. Văd aorta, văd grăsimea din jurul ei, o secționez, văd atriul și ventriculul și oricât de bună ar fi inimioara aceea de pui fiartă, nu-mi pot stăpâni tristețea când o gătesc.
Exagerez pentru umor, dar nu pe de-a întregul.
Poate și de asta noi pregătim ciorba de miel doar din bucăți de carne desprinse de pe pulpă.
Cred că ciorba de orice fel aduce o tandrețe cu sine. De la mirosul acrișor din bucătărie până la senzația aceea de cald în stomac totul e bucurie. Noi mâncăm deseori ciorba de miel cu hrean în oțet (de care am și făcut anul acesta două borcănașe) și cu ardei iute.
Carnea de miel fiartă are și ea farmecul ei. Are un gust bun, plin, blând. Face o surpriză papilelor gustative obișnuite cu alte gusturi.
Am mâncat în toamna de dinaintea pandemiei la Hanul lui Manuc o ciorbă de miel a la grec cu tarhon. A fost foarte gustoasă. Inedită pentru noi și memorabilă.
Apropo de miel, pățim o chestiune ciudată, un fel de, cum am învățat noi de la lecțiile despre literatura lui Camil Petrescu (și implicit a lui Proust), memorie involuntară se activează atunci când mâncăm hrean cu altceva. Sau muștar cu hrean. Ni se face instantaneu poftă de miel. Probabil pentru că atunci când eram copii mâncam hrean primăvara cu miel, în rest aproape niciodată. Așa se face că astăzi indiferent de anotimp, dacă punem pe limbă hrean, mintea noastră călătorește într-o fracțiune de secundă hăt departe, în urmă cu aproape 30 de ani și ni se face dor de carne de miel.
Poate și cu lumea magică a copilăriei are legătură această ciorbiță de miel, cu acel timp din ce în ce mai îndepărtat la care noi ne raportăm din ce în ce mai mult. Un timp pe care nu ni-l mai amintim așa cum a fost, ci așa cum credem că a fost. Dar asta nici nu contează. Chiar Márquez spunea că viața nu e așa cum a fost, ci așa cum îți amintești că a fost.
Dincolo de aceste filozofii, vă dorim Paște fericit și să vă bucurați la masă de bucate aromate din carne de miel! Cu hrean.