Se întâmplă uneori să întâlnești un om despre care nu apuci să afli prea multe – nici cum îl cheamă sau câți ani are – dar care să îți facă un mare bine și pe care să nu îl uiți toată viața.
Mă gândeam într-o zi când strângeam niște hârtii de pe covorul din camera Idei – hârtii roz, tăiate de ea cu foarfeca pe care le numeam în joacă flori de cireș – că viața noastră e plină de neprevăzut, că doar lucrurile mici, mărunte, uneori mai însemnate alteori mai puțin însemnate, stau sub controlul nostru. Cum ar fi ordinea din camera fiicei noastre. În rest, e un mare neprevăzut, și asta e bine, mi-am spus, e foarte bine.
Nu știam cum mă voi descurca la nașterea Idei, într-un fel sau altul mă voi descurca îmi spuneam, mai ales că M. urma să fie cu mine. Dar nu în sala de operație, acolo nu avea voie. Dar cumva neprevăzutul a făcut să fie în acea sală, la acea oră de luni după-amiază, o doamnă asistentă, minunată, pe care nu știu cum o cheamă, nu aș mai recunoaște-o pe stradă, nici nu mai știu cum arată. Asistenta medicului meu anestezist. Zic medicul “meu” pentru că odată ce îți pui viața în mâinile cuiva care înfige un ac în spinarea ta cu o soluție de amorțire completă a membrelor, se creează o relație unică între cele două părți, un fel de posesie. O apropiere cum numai între pacient și medic poate să existe. Eu eram pacienta lui, el medicul meu.
Deși medicul meu anestezist avea un spirit care îmi plăcea, glumea, era blând și bun, asistenta lui care m-a ținut de mână când ne pregăteam să o auzim și să o vedem pentru prima dată pe Ida a rămas în memoria mea ca un om fără pereche.
Analizele mele fuseseră bune pe tot parcursul sarcinii. Bebelușul se dezvolta normal. Totul arăta bine și nu erau semne că ar merge ceva prost. Și așa a și fost, totul a mers bine până la sfârșit și Ida a venit cu bine pe lume. Dar emoții mari aveam. Copleșitoare odată ce am intrat în sala de operații. Îmi auzeam inima cum bipăia la aparatul de monitorizare. Bătea tare și repede.
Încă înainte de a intra acolo a venit la mine o asistentă. Eu completasem înainte un formular și îl aveam la mine. Ea s-a uitat pe el și mi-a zâmbit. I s-a părut frumos numele fetiței care era scris acolo. Ida-Francisca.
E dintr-o poveste pentru copii, i-am spus. Atunci a făcut ochii mari de uimire și m-a luat cu gentilețe de mână să mergem în sala de operații. La ușa sălii era un pătuț cu o păturică roz.
E pentru ea? Am întrebat-o.
Da, mi-a răspuns.
Și din nou mi-a zâmbit.
Apoi au urmat întâlnirea cu medicul anestezist și celelalte proceduri.
Operația a început. La fel și așteptarea mea. Numai că, la un moment dat, mi-am dat seama că așteptarea nu era numai a mea. Deși toți cei din sala aceea participaseră la numeroase nașteri, sunt convinsă, la un moment dat, chiar înainte de a se auzi plânsetul bebelușului, s-a lăsat o liniște solemnă. Asistenta medicului anestezist m-a luat de mână.
Câteva secunde mai târziu am auzit un sunet nou care la început nu știam ce este.
Apoi l-am auzit de mai multe ori, tare și clar și atunci am știu – era plânsetul Idei.
Atunci asistenta m-a strâns mai tare de mână, a dat din cap și mi-a spus: “E bine”. Era numai ochi și urechi la ce se petrecea dincolo de paravanul așezat la nivelul pieptului meu ca și cum vedea ceva pentru prima oară. Într-un fel, așa și era.
Apoi, după ce a consultat-o medicul neonatolog, mi-a adus-o pe Ida să o văd și să o pup. Mi-am atins buzele ușor de obrazul ei. Apoi Ida mea a plecat. S-a reinstaurat o atmosferă mai relaxată între medici și asistente pentru că, bănuiesc, totul mersese bine, copilul era bine, urmau procedurile de închidere a operației.
Încercați să dormiți 10 minute, mi-a spus ea.
Și cam așa s-a încheiat întâlnirea noastră. În scurt timp, am ajuns în rezerva mea și a început viața cea nouă.
Nu m-am mai gândit atunci la ea, cred că nici nu am apucat să-i mulțumesc.
Nașterea Idei s-a petrecut nu într-un fel sau altul, ci cu bine, a fost o experiență pe care îmi place să o rememorez. Chiar dacă aveam încredere maximă în doctorița mea pe care o întâlnisem înainte de sarcină, a contat enorm această prezență a asistentei medicului anestezist, atingerea ei caldă, zâmbetul și încurajările dincolo de cuvinte pe care le-am primit de la ea.
Mi-a făcut un mare bine această doamnă. E mare lucru să fii astfel de om care nu așteaptă nimic în schimb, face câteva lucruri firești, apoi dispare din poveste și o ia de la capăt în altă poveste. E un mod de a trăi până la urmă. Poate de aceea cred că atunci când facem un bine cuiva, ni-l facem, de fapt, nouă înșine.
Ida noastră are 10 ani acum, dar eu din când în când mă mai gândesc la asistenta medicului meu anestezist și mă bucur că există astfel de oameni pe lume: care știu să zâmbească, să țină de mână, să spună “totul e bine, odihniți-vă un pic”.