În luna ianuarie a anului 1832 s-a născut Lewis Carroll, autorul celebrului roman “Alice în Țara Minunilor”.
Am recitit în vacanța de Crăciun Alice și am fost foarte impresionată de personajul Alice, de cât de adevărat este construit.
De asemenea, m-a surprins încă o dată povestea, mai precis fantasticul ei. Deși aveam în minte personajele – Iepurele de Martie, Ducesa, Falsa Broască Țestoasă, Grifonul, Pisica-Cheshire, Regina și Regele, și mai ales Pălărierul Nebun – nu mai țineam foarte bine minte detaliile. Am fost mirată de cât de plină de surprize este cartea și am înțeles mai bine de ce a avut și încă are mare succes această carte publicată acum o grămadă de ani, în 1865.
Fiind luna ianuarie și pentru că pe 27 se împlinesc 189 de ani de la nașterea lui Lewis Carroll m-am gândit să scriu un scurt articol aniversar în care să povestesc câte ceva despre Alice.
Noi avem o ediție din “Alice în Țara Minunilor” care a apărut în anul 2016, la editura Humanitas, cu ilustrațiile originale – ale lui John Tenniel. Traducerea aparține regretatei Antoaneta Ralian, iar versurile din carte sunt traduse de poeta Ioana Ieronim.
De ce am recitit Alice?
La fel ca și “Micul Prinț”, cred că și “Alice în Țara Minunilor” este un text de referință care trece fără probleme proba timpului.
Mi-amintesc când eram profesoară de română cu ani în urmă și povesteam chestiunea aceasta cu proba timpului la ore. Îi întrebam pe copiii de clasa a XI-a cum se face că mai citim și astăzi “Luceafărul” deși a fost publicat în anul 1883? Ei, chinuiți – pe bună dreptate – de înțelegerea unui poem atât de dificil, îmi răspundeau că nu înțeleg. Iar eu le spuneam că dacă ceva rezistă în timp înseamnă că are valoare și că noi ne îmbogățim mintea și inimile dacă încercăm să înțelegem ceva valoros. Și chiar dacă “Luceafărul” pare că nu are legătură cu viața noastră actuală, procesul pe care îl parcurgem ca să îl înțelegem, ne deschide mintea în a înțelege ceva nou din viața noastră.
Nu știu cât de potrivit era raționamentul acesta, dar funcționa. Chiar dacă ajungeam să povestesc “Luceafărul” de parcă ar fi fost un basm de visau fetele cu ochii deschiși și cu un zâmbet mare pe chip, mai strecuram tip-til și câte un concept filozofic, încetișor cât să nu se sperie nimeni când scriem Schopenhauer și cumva reușeam să ating obiectivele din programa foarte încărcată pe care o acceptam și eu cu greu.
Revenind.
Din fericire, Alice și Micul Prinț nu se predau la școală. Dar cumva cred că asta se întâmplă și cu Alice și cu Micul Prinț – sunt texte importante, valoroase care deși sunt apărute în urmă cu mulți ani, citirea și recitirea lor fac posibilă o înțelegere mai profundă a prezentului.
Există în Alice foarte multe niveluri de lectură. De la simpla bucurie de a citi un text fantastic, scris cu umor, până la a descifra satira care se ascunde în spatele diverselor situații.
Ce mi-a plăcut la această carte?
Cel mai mult și mai mult mi-a plăcut de ea, de Alice.
Poate și pentru că noi avem o fetiță, pe Ada, care la 3 ani și jumătate ai ei are un comportament natural care ne uimește.
Și Dan, și eu îi spunem adesea că e perfectă. Așa simțim, că tot ce face ea așa trebuie făcut.
La fel mi s-a părut și Alice – o fetiță care știe mereu ce să facă, ce să spună, cum să se comporte în tot felul de situații – unele mai neobișnuite ca altele.
Există în lectura mea a acestui text și altceva dincolo de lectura pentru relaxare. Pentru că sunt pasionată de literatura pentru copii și pentru că îmi place să scriu povești nu pot să nu admir felul în care este scris textul. Înțeleg de ce și adulții citesc cu bucurie și astăzi “Alice în Țara Minunilor”, de ce s-a făcut și film după roman, de ce există agende, cești și ceainice cu ilustrațiile originale din carte. Pentru că surprinde, pentru că amuză, pentru că este un text actual prin ilustrarea diferitelor tipologii umane prezente în roman, ca într-o fabulă, în corpul animalelor – unele adevărate, altele inventate.
De aceea mi-a plăcut să urmăresc romanul și din această perspectivă – a omului care e interesat de scrierea poveștilor.
Începutul romanului este plin de umor, cred că niciun adult nu poate să nu râdă când citește primele pagini:
“Alice se săturase să șadă lângă sora ei pe tăpșan, fără nimic de făcut;
(…) stătea pe gânduri (atât cât putea să mai chibzuiască, pentru că era o zi zăpușitoare, fierbinte, care o făcea să se simtă somnoroasă și bleagă) dacă plăcerea de a împleti un lanț de margarete merita oboseala de a se ridica și de a culege florile; când, deodată, un Iepuraș Alb cu ochi roz a trecut pe lângă ea.
Nimic deosebit în această apariție, și Alice n-a fost prea mirată când l-a auzit pe Iepuraș văicărindu-se:
“Vai de mine! Vai de mine! O să ajung prea târziu!” (deși, când și-a amintit, după ceva timp, de întâmplare, și-a spus că ar fi trebuit să se mire, dar, atunci când pățania a avut loc, i s-a părut absolut firească); însă când Iepurașul a scos un ceas din buzunarul vestei și l-a consultat, pentru ca apoi să-și iuțească pasul, Alice s-a ridicat în picioare, deoarece și-a dat seama că nu văzuse niciodată un iepure cu vestă, ba chiar cu un ceas în buzunarul vestei. Mânată de curiozitate, a pornit să alerge pe câmp după Iepuraș și l-a ajuns din urmă la țanc pentru a-l vedea strecurându-se într-o vizuină spațioasă, de sub un gard viu.”
Acest fragment mă face să râd oridecâteori îl citesc. Cuvintele scrise în italic, mai precis. Faptul că Iepurașul a scos din buzunarul vestei un ceas a făcut-o pe Alice să înțeleagă că ceva cu adevărat spectaculos se întâmpla. Nu faptul că Iepurele vorbea sau că se grăbea, vesta și mai ales ceasul au mirat-o cu adevărat.
Trebuie să recunosc că acest tip de comic este mai degrabă un deliciu pentru adulți căci așa cum am zis, romanul se bucură și astăzi de succes atât în rândul copiilor, cât și al adulților.
Pe de o parte.
Pe de altă parte, personajul Alice e atât de bine construit, de adevărat, încât mi se pare firesc ca lector adult să o văd mirată de un detaliu ca prezența vestei, decât de faptul că iepurele vorbea.
Pe tot parcursul romanului, acest tip de umor este prezent. Replicile pe care le dă Alice au în ele candoare și adevăr.
Un fragment la care am râs cu glas, pe care i l-am citit și lui Dan cu voce tare în seara de Revelion este acesta (conversație între Alice și Falsa Broască Țestoasă):
“ – Da, așa cum spuneam, am rămas la școala din mare, deși s-ar putea să nu vă vină a crede…
– N-am spus niciun moment că nu cred, a întrerupt-o Alice.
(…)
– Am primit cea mai bună educație – de fapt, mergeam la școală zi de zi.
– Și eu am frecventat o școală de zi, a întrerupt-o Alice, nu-i motiv să te mândrești atâta.
– Cu materii suplimentare? a întrebat Falsa Broască Țestoasă, ușor îngrijorată.
– Da, am învățat suplimentar limba franceză și muzica.
– Și spălarea? a întrebat Falsa Broască Țestoasă.
– Categoric nu, a răspuns Alice indignată.
– A! Asta înseamnă că nu era o școală cu adevărat bună, a replicat Falsa Broască Țestoasă cu ușurare în glas. La școala noastră, erau notate ca materii suplimentare “Franceza – Muzica – și Spălarea”.
Lewis Carroll, pe numele său adevărat Charles Lutwidge Dodgson, s-a născut pe 27 ianuarie 1832 și a murit pe 14 ianuarie 1898.
A scris “Alice în Țara Minunilor” inspirat de copiii unui prieten de-ai săi, în special de fiica acestuia pe nume Alice Liddle.
În 1871 a fost publicată o altă carte despre Alice numită “Alice în Țara din Oglindă”.
Cărțile despre Alice au fost traduse în peste 170 de limbi.