Acest articol este continuarea articolului numit “Maurice Sendak și Beatrix Potter” în care am scris despre doi autori și ilustratori de carte pentru copii pe care îi consider modele.
Am numit articolul de față “Arpagic și Apolodor” după numele celor mai celebre personaje din cărți pentru copii din literatura română (dacă mă întrebați pe mine). Și de data aceasta, numele sunt în ordinea descoperirii.
Pe Arpagic eu l-am descoperit târziu, întâmplător, în sala de lectură a Bibliotecii Centrale Universitare în primul an de la Școala Doctorală. Căutam în catalogul bibliotecii titluri ale Anei Blandiana și așa am descoperit că a scris și poezii pentru copii. Deși subiectul tezei mele era sobru și nu avea nicio legătură cu cartea pentru copii (pregăteam o lucrare despre personajul feminin din literatura română scrisă în perioada comunismului), nu am putut rezista curiozității de a citi, în pauza de la bibliografia mea, ce e cu acest motan Arpagic pe care l-a inventat Ana Blandiana. Atunci am descoperit-o și pe pictorița Doina Botez, de care nu auzisem niciodată, și care făcuse ilustrațiile pentru acea primă ediție a întâmplărilor lui Arpagic. Am fost fascinată de amândouă, și de poetă, și de ilustrațiile foarte frumoase ale pictoriței despre care am citit ulterior că a emigrat în Italia în anii ’80 și de atunci trăiește acolo.
Cu Apolodor, celebrul personaj creat de Gellu Naum, întâlnirea revelatorie a fost în anul 2016, când am cumpărat, chiar de ziua mea, prima carte cu Apolodor ilustrat de Dan Ungureanu. Atunci am aflat că mai există încă patru ediții ale “Cărții cu Apolodor” – din 1959, 1963, 1975, 1988. Am fost la bibliotecă și le-am căutat. M-am uitat cu emoție pe ele. Fiecare Apolodor era ilustrat de altcineva, într-un mod inedit, și asta îi sporea farmecul.
Emoția era cu atât mai mare cu cât bănuiam că sunt însărcinată și mai aveam de așteptat câteva zile până când o ecografie ne putea confirma asta.
Până una alta știam noi doi că e foarte posibil să fim părinți în devenire, iar Apolodor cu multele sale apariții a îndulcit această așteptare.
Apropo de așteptare, am citit că Jung, celebrul psihanalist, i-a scris o scrisoare lui James Joyce despre romanul “Ulise”. Și acolo, în scrisoarea în care se plângea de lectura greoaie a romanului, i-a menționat că cineva i-a spus odată că iadul există și acela înseamnă să aștepți.
Așteptarea în cazul nostru nu era chiar iadul, dar era foarte emoționantă pentru că ne doream foarte mult să avem un copil.
Revenind la Apolodor, nu știu cum s-a făcut că după ce am aflat că, da, sunt însărcinată, toată sarcina m-am gândit la el, m-am identificat cu el. Cum simțeam că ceva nu era în ordine, îmi spuneam că gata, asta a fost, apoi ca Apolodor treceam cu bine și peste ce se întâmplase. Versul acela “aicea îmi e dat să mor!” îmi amintea că la un moment dat o să fie bine.
Ce au în comun aceste personaje este perioada apariției lor. Și Arpagic, și Apolodor au venit pe lume în în literatura română în perioada comunistă când literatura pentru copii reprezenta pentru scriitori o portiță, o rază de soare, o oază de adevăr.
Arpagic a fost creat după cutremurul din ’77, prima carte cu Apolodor a fost publicată în ’59.
Arpagic este protagonistul mai multor volume. Primul volum se numește ”Întâmplări din grădina mea” (1980). Al doilea, “Alte întâmplări din grădina mea” (1987). Al treilea, “Întâmplări de pe strada mea” (1988). Ultimul, în care Arpagic este un dictator, “Cartea albă a lui Arpagic” a fost publicat, se înțelege de ce, în 1998. Aceste patru volume au fost reunite într-un singur volum numit “Întoarcerea lui Arpagic” la editura Humanitas (2008, 2014). Ediția din 2014 ilustrată de Livia Coloji o avem și noi. Și mai avem ceva valoros în casă, un audio book, Arpagic în lectura actriței Mariana Mihuț.
În ceea ce-l privește pe Apolodor, pinguinul-tenor al lui Gellu Naum, el este protagonistul a două cărți: “Cartea cu Apolodor” (1959) și “A doua carte cu Apolodor” (1964).
Noi avem acasă edițiile de la editura Arthur, ambele ilustrate de Dan Ungureanu, apărute în 2016, respectiv 2017.
Prima carte cu Apolodor este o colecție de aventuri prin care trece pinguinul-tenor de la circul din Calea Moșilor purtat de dor. Lui i se face dor de casă, de frații lui din Labrador, și, deși era foarte fericit la circ, împreună cu prietenii lui (cămila Suzi, motanul Tiț și mulți alții), hotărăște cu orice risc să plece la familia lui.
Dorul acesta pe care îl descrie Gellu Naum îmi amintește de dorul unui alt personaj care vine dintr-o lume a frigului: Fram.
“Fram, ursul polar”, romanul pentru copii scris de Cezar Petrescu a fost publicat pentru prima oară în 1931. Am mai scris despre Cezar Petrescu și despre Fram când am povestit despre casa memorială din Bușteni, aici: https://cucurigu.xyz/2020/06/10/povestiri-din-sinaia-busteni-si-iasi/.
Noi avem ediția apărută la editura Arthur în 2018 și ilustrată tot de Dan Ungureanu. Ce coincidență interesantă!
Dacă îmi place ceva mult de tot la Apolodor, este felul în care este scris. Versurile au umor indiferent care este mesajul lor. Iată un exemplu: “Și ea simți un început/ De sentiment necunoscut,/ Ceva între alean și dor,/ O tulburare, un fior,/ Acel ceva, profund și mut/ (În orice caz foarte plăcut)/ Pe care îl numim amor.
Probabil și de aceea îl iubesc și copiii pe Apolodor, pentru că îi face să râdă.
Cele două personaje care sunt pentru mine cele mai interesante din literatura pentru copii scrisă în România au foarte multe în comun, dincolo de diferența de specie (ca să spun așa).
Ambele sunt animale. Arpagic este un motan. Apolodor este un pinguin. Ambele personaje au fost create în momente de cumpănă în viața a doi poeți în perioada comunistă. Arpagic și Apolodor au nume care încep cu “A”.
Ana Blandiana și Gellu Naum sunt doi poeți cunoscuți, mari, care au scris foarte mult și au publicate multe volume. Am citit texte de-ale lor, atât poezii cât și proză, dar aceste două personaje din cărțile pentru copii mi-au rămas în minte imediat ce le-am descoperit.
E drept, le-am descoperit ca adult. Nu știu cum mi-ar fi plăcut dacă aș fi aflat despre ei în copilărie, nu am experiența lecturii lor în perioada copilăriei, dar o am pe cea de adult. Iar adultul e om mare la exterior, dar interiorul său seamănă foarte mult cu al unui copil. Dincolo de toate experiențele noastre, suntem copii. Copii mari. De aceea, versurile Anei Blandiana îmi plac atât de mult.
Toate întâmplările din grădină în care diferite fructe, flori, insecte interacționează între ele, dar și cu un motan curios din fire, sunt atât de frumos meșteșugite și transformate în cuvinte care rimează, că efectul e simplu și ireversibil: ne îndrăgostim de acea lume. Ne îndrăgostim de Arpagic. Poezia ne rămâne în timpane, în minte. Ne bucură. Ne luminează. Ne reamintește în caz că am uitat de copilărie.
Am citit mai demult într-o carte de eseuri a Anei Blandiana (“Spaima de literatură”) că pentru a scrie poezii pentru copii, ea nu și-a amintit de copilărie, ci “s-a copilărit”. Cred că acela a fost momentul în care am înțeles și eu cu adevărat ce înseamnă literatura pentru copii. Că nu se reduce la amintiri, că este o stare de spirit. Că, într-adevăr, pentru a scrie o carte pentru copii, autorul trebuie să se copilărească. Numai așa povestea are sens, este adevărată. Cred că de aceea a plăcut și încă place și bucură foarte mult Arpagic.
În poezia “Joc”, Ana Blandiana mărturisește: “Poate că vă întrebați, copii,/ Ce caut eu cu vorbele printre jucării// Și de ce vin încărcată de rime,/ Când nu m-a chemat aici nime,// Și de ce scriu cu greu o-i, oi,/ Când nu știu citi atâția dintre voi.// De fapt, eu nu caut decât un loc/ Unde aș putea să mă joc.”
În cazul lui Gellu Naum, unul dintre cei mai mari poeți suprarealiști europeni, deși n-am citit astfel de mărturisiri, cred într-un fel sau altul este vorba despre același lucru.
Apolodor, și în prima și în cea de-a doua carte (în care apar și cei doi prieteni ai săi: leul Amedeu și cangurul Ilie) apărută în 1964 cu ilustrațiile autorului, este un pinguin care trece prin diferite aventuri. Deși copiii se distrează la lectura acestor versuri (semn că și Gellu Naum a știut foarte bine să se copilărească în ciuda “seriozității” celorlalte texte ale sale), pentru mine ca adult a fost și destul de revelatorie experiența acestei lecturi. Călătoria în care pleacă talentatul tenor purtat de dor, cu orice sacrificii, nu poate să nu semene atât de mult cu viața noastră, a oamenilor mari care tot timpul suntem în fugă după ceva.