Observ astăzi o foarte mare preocupare mai ales a părinților pentru citit. Se întreabă ce să le citească copiilor și când ei cresc, se interesează serios ce să citească copiii. E bine că se întâmplă asta, bineînțeles, lectura este un act necesar pentru mintea noastră.
Dar eu cred că mai există un act la fel de necesar, care vine cumva la pachet cu cititul – și anume scrisul.
Nu mai știu unde citisem că cel care iubește cititul va iubi inevitabil și scrisul. Sau că scriitorul este la bază un mare cititor.
Se încurajează pe toate căile cititul, de aceea în acest articol aș vrea să încurajez scrisul.
Deși acum sunt un om căruia îi place să scrie, nu a fost de la început așa.
În școala primară și mai târziu în gimnaziu, mă intimidau foarte multe orele de scriere și de compuneri. Deși acelea se doreau a fi inițieri în arta scrisului, felul în care erau ele concepute nu încurajau copilul să scrie. Cel puțin, nu pe mine și nu pe mulți dintre cei pe care îi cunoșteam. Cu toții eram speriați de-a dreptul, îmi amintesc, de o tema de tipul compunerii. Să scriem despre ceva din imaginație era cu adevărat înfricoșător – chiar dacă primeam anumite repere, expresii etc.
În felul acela, în care erau concepute orele de scriere, încă de la început, se crea un fel de reticență față de scris. În mod nefericit față de scris.
Scrisul îmbunătățește gândirea și memoria. Scrisul de orice fel: ca activitate ritualică, de exemplu, nu neapărat sub forma unui jurnal de sentimente, ci mai degrabă de idei, plăceri sau pur și simplu de observații diverse.
Ce se făcea cândva la școală la început, scrisul de povești sau compuneri nu știu cât de eficient era. Știu însă ce putem face astăzi acasă cu copiii: să îi încurajăm încă de la început să scrie diverse trăsnăi care le vin în cap. Scrisul nu trebuie să fie neapărat serios, el poate și trebuie să fie și amuzant.
Cred că odată ce învață să scrie și să citească, copilul trebuie încurajat să își facă un obicei din a scrie tot felul de lucruri. Despre el, despre vreme, despre oamenii din jurul lui. În felul acesta, va deveni un adult echilibrat. Aceasta pare a fi o promisiune măreață, dar eu cred că este pur și simplu un adevăr.
Cunosc foarte mulți adulți care întâmpină mari dificultăți în a se organiza în scris – indiferent de profesie.
Legat de acest aspect, îmi amintesc o întâmplare cvasiamuzantă. În urmă cu mai mulți ani, lucram împreună cu Dan (eu pe partea de resurse umane) la o mică companie IT. L-am rugat într-o vineri pe un coleg de-al nostru, programator, să facă o scurtă prezentare a lui pentru Newsletter-ul de care mă ocupam. A venit luni la birou vădit supărat, cu prezentarea gata, în jur de 3 paragrafe, scrise bine, ce-i drept. Mi le-a trimis și mi-a spus că prezentarea aia, așa cum e ea scurtă, i-a stricat tot week-end-ul. Tot timpul s-a gândit la ea, a scris-o și rescris-o în continuu. I se păruse foarte greu. L-am înțeles. Am promis că nu va mai avea multă vreme nimic de scris și m-am ținut de cuvânt.
Și acesta este un exemplu destul de inocent. Dar sunt cazuri mult mai complicate unde scrisul pune mari probleme. Și n-ar trebui să fie așa. Adică nu trebuie să studieze toată lumea literele ca să poată să scrie un text despre sine sau să facă o documentație tehnică coerentă. De aceea spun că scrisul ar trebui încurajat încă de la început, de când copiii învață să scrie. Ca pe măsură ce ei cresc, să nu fie un act care să prezinte reticență, să fie un act firesc.
Citesc de ceva vreme, întrerupt, dar mă apropii de final, cartea scrisă de Michelle Obama, “Becoming”. Voi scrie aici, pe blog, un articol separat despre ea în viitorul apropiat. Ceea ce vreau să spun despre ea acum e o secvență care mi-a rămas în minte apropo de scris.
Când l-a cunoscut pe Barack, Michelle povestește că acesta ținea un jurnal. Jurnalul îl ajuta să-și limpezească gândurile înainte de toate. Trebuie să recunosc că am fost surprinsă că fostul președinte al Statelor Unite ținea un jurnal.
Eu sunt mare iubitoare de jurnale, mai ales cele ale scriitorilor și ale cărților lor de memorii. Eu însămi am ținut un jurnal în ultimii ani. Într-adevăr limpezește mintea, dar mai ales, salvează de uitare tot felul de lucruri. Căci mintea este un desiș și uneori ne rătăcim, iar scrisul în jurnal e magic căci el nu face altceva decât să ne apropie de noi.
După ce mi-am terminat și susținut teza de doctorat, o vreme am continuat să merg la Biblioteca Academiei Române unde mersesem mult în ultima vreme. Devenise un ritual pentru mine studiul în bibliotecă și-mi plăcea. Chiar și însărcinată cu Ada, în primele luni am mers acolo, în zilele în care mă simțeam bine. Se schimbaseră multe din ritualul meu de studiu – nu mai beam cafea și nici nu mai mâncam aiurea, dar dragostea pentru cărți era aceeași. Într-una din acele zile, am descoperit Jurnalul lui Camil Petrescu din care am aflat că el deținea câteva caiete – distincte de jurnal – în care nota diferite chestiuni din natură. Ținea un caiet legat de vreme, altul legat de flori – și erau descrise tot felul de schimbări structurate pe anotimpuri. Mi s-a părut uimitor. Mereu admiram când citeam într-un text literar detalii de genul acesta – că personajul x făcea nu știu ce în luna y când îmbobocise floarea z, dar nu mă gândisem niciodată cum ajung acolo informațiile acelea.
Bineînțeles că mi-am alcătuit și eu după aceea astfel de caiete în care n-am notat, ce-i drept, cu rigoarea lui Camil Petrescu ceea ce vedeam, dar de fiecare dată când îmi aminteam și o făceam, mă simțeam mai conectată la lumea de jurul meu. Asta pentru că dincolo de actul literar, scrisul mi se pare că este un exercițiu de atenție și de memorie.
Și, deși de când am telefon care face poze frumoase îmi notez mai puține despre ceea ce văd pe stradă, mereu mă întorc la scrisul de mână, pe caiet.
Scrisul ne face mai atenți la lumea din jur.
Scrisul antrenează mintea.
Scrisul șlefuiește mintea.
Scrisul bucură mintea omului căruia îi place să citească, să gândească, să iubească.
Și încă ceva: astăzi scriem mai mult la calculator, dar ar trebui poate să ne reobișnuim să scriem de mână. Scrisul de mână mi se pare că dezmorțește mintea obosită.