“Dacă ai gânduri bune, ele îți vor lumina fața precum razele de soare și vei arăta întotdeauna minunat” – am găsit aceste rânduri la finalul fiecărei cărți scrise de Roald Dahl și mi-au plăcut. Mi-au plăcut și pentru că nu cred că este întâmplător că aceste idei vin de la un scriitor și, implicit, cititor.
- Poveștile lui Roald Dahl – Partea I
- Poveștile lui Roald Dahl – Partea a II-a
- Poveștile lui Roald Dahl – Partea a III-a
Lectura este o sursă excepțională de gânduri bune. E ca un izvor cu apă limpede și rece într-o zi caniculară de vară.
În această ultimă parte a articolului mai amplu dedicat lui Roald Dahl am ales să discut două romane cu protagoniști foarte ingenioși: “George și miraculosul său medicament” și “Fantastic Mr Fox”. Ambele cărți sunt ilustrate, la fel ca și celelalte pe care le-am prezentat, de prietenul scriitorului, Quentin Blake.
George
La scurt timp după ce am citit “George și miraculosul său medicament”, i-am povestit Adei un episod din carte. Ne întorseserăm din parc și luam prânzul amândouă. Ea mai colora, mai mânca singură, îi mai dădeam și eu și am început să îi povestesc în mare despre George, insistând pe episodul în care George căuta prin casă diferite ingrediente pentru a prepara un medicament miraculos care să o facă pe bunica lui mai bună. Nu obișnuiesc să fiu didactică în ceea ce privește poveștile (deși am fost profesoară de română și tentația e mare), dar era un caz aparte. I-am povestit că George, deși era mare, avea 8 ani, și era singur acasă și căuta prin toată casă tot felul de creme și alte ingrediente, când a ajuns în baie nu a umblat sub nicio formă la dulăpiorul cu medicamente pentru că știa că nu are voie.
Am extins apoi discuția pornind de la acel episod insistând pe ideea de a nu umbla niciodată, dar absolut niciodată, cu medicamentele.
Nu obișnuim cu Ada, nici soțul meu și nici eu, să insistăm pe ce nu e voie, dar în cazul medicamentelor se pare că și Roald Dahl a fost foarte explicit așa că am fost și eu.
Poveștile se citesc, cred eu, pentru plăcerea textului ca să mă exprim riguros, dar involuntar primim tot felul de lecții din ele, tot felul de bucurii, dar și semne de întrebare, iar uneori – ca în cazul cu dulăpiorul cu medicamente – primim și repere pentru diferite situații.
Romanul a fost publicat în anul 1981, la noi a fost tradus din engleză de Florin Bican și apărut în 2016 la editura Arthur.
Este o poveste în care protagonista este mai degrabă Rețeta – o rețetă miraculoasă inventată de George pentru a o îmblânzi un pic pe bunica lui cea rea. Spre deosebire de bunica băiețelului din “Vrăjitoarele” care era bună și iubitoare, această bunică este aproape la fel de rea ca o vrăjitoare. Așa că nu e de mirare că într-o zi, rămas cu ea singur acasă, George are uimitoarea idee de a inventa un medicament. Așa că ia o oală încăpătoare și pleacă cu ea prin casă într-un fel de expediție prin toate camerele de unde culege ingrediente fel și fel: de la șampon pentru păr cu reflexii aurii, cremă de ras cu super spumă, cremă de față îmbogățită cu vitamine, lac de unghii stacojiu la ceară pentru curățarea podelelor, praf de purici pentru câini, boabe de piper, praf de muștar, sos de hrean până la pastile de calmare pentru cal mare, soluție pentru oi anemice, pastile pentru porci și, de ce nu?, ulei de motor.
La final, cât timp oala fierbe la foc iute, George se apucă să cânte, întocmai ca un vrăjitor, un soi de incantație:
“Supă piperată și peltea cu magie,
Spumă-nvoluburată și perdea albăstrie,
Vălătuci și bulbuci împroașcă fiertura,
Se-agită, cumplită, strigați tare: Ura!
Priviți-o – dă-n clocot cu ropot de tropot
Ascultați-o cum sfârâie, pârâie, mârâie,
Bunico, e vremea să caști ditamai gura.”
(capitolul 5, “La foc iute”)
Rezultatul nu este chiar cel așteptat, dar ceva important se întâmplă cu bunica lui care trece prin diverse transformări, iar în final, ca într-un basm, bunica va fi pedepsită – veți vedea cum.
Se mai întâmplă ceva foarte important în acest roman – pornind de la rețeta lui George, căci de aceea spuneam că aceasta este protagonista: intră în prim plan tatăl lui George care seamănă cu cel al Matildei – deține și el plăcerea escrocheriei.
Toate întâmplările poveștii au și partea lor amuzantă căci fantasticul lui Roald Dahl, deși uneori mai dark, e plin de surprize și are și ramnificații comice.
Vulpea cea fantastică
Este un exemplu de poveste pe care cu greu o poți lăsa din mână. Capitolele sunt scurte, iar întâmplările amuzante. Trei prezențe umane, trei fermieri de păsări și unul și de cidru se luptă cu un vulpoi care își răsfață familia, alcătuită din doamna Vulpe și cei patru pui, cu păsări proaspete crescute de cei trei B: Boggis, Bunce, Bean.
Numele celor trei fermieri sunt foarte interesant alese și ca sonoritate. Mi-a luat ceva să le rețin numele foarte asemănătoare și să le asociez cu specificul domeniului lor de activitate. Cu siguranță că a fost un joc lingvistic intenționat.
Cartea a apărut în anul 1970. Eu am citit o ediție în limba engleză publicată în 2016, la Penguin Random House, Uk.
Există și traducerea în românește cu titlul “Domnul Fox, vulpoi fantastic”, realizată de Florin Bican, apărută în 2016 la editura Arthur.
Dintre romanele lui Roald Dahl pe care am ales să le discut, acesta este singurul care are protagonist un animal – o vulpe foarte inteligentă. Vulpea (care nu are nume) este pe lângă tată devotat și soț iubitor și, important, prieten de nădejde pentru Bursuc, Cârtiță, Iepure, Dihor și familiile lor. Îmi place foarte mult această perspectivă, o găsesc firească la un scriitor de cursă lungă.
În antiteză cu Vulpea, cei trei fermieri sunt dizgrațioși ca persoane: Boggis este crescător de pui și mănâncă trei pui prăjiți la cele trei mese. Bunce este crescător de rațe și gâște și mănâncă gogoși umplute cu ficat de gâscă. Bean este crescător de curcani și producător de cidru. Spre deosebire de ceilalți doi, Bean bea doar cidru care îi ține și de foame și de sete. Toți sunt neîngrijiți, lacomi și cred că pot obține orice vor de la cei din jurul lor.
Intriga este previzibilă: Vulpea fură pui, curcani, rațe de la cei trei fermieri, iar aceștia vor să îl prindă și pentru că nu reușesc, hotărăsc să îi păzească vizuina până când Vulpea, moartă de foame, va ieși, iar ei o vor împușca.
Bineînțeles că Vulpea nu va cădea în capcana lor – veți vedea cât de ingenioasă este.
Ce mi-a plăcut la Vulpe. Că nu s-a dat bătut. Că atunci când a ajuns la prima sursă de hrană, după ce nu s-a lăcomit și a dat, într-adevăr, dovadă de inteligență și de răbdare punând la cale un festin – devenit, odată cu apariția în peisaj a cidrului, un banchet. Că îi iubea, că vorbea și că se purta foarte frumos cu soția și cu puii lui.
Atât “George…” cât și “Fantastic Mr Fox” sunt romane muzicale (e adevărat, nu la fel de mult ca “Charlie…”). Și aici, spre finalul – fericit – al poveștii există cântece. Iată-l pe cel al Vulpii:
‘Home again swiftly I glide,
Back to my beautiful bride.
She’ll not feel so rotten
As soon as she’s gotten
Some cider inside her inside.’
(17, “The Great Feast”)
Concluzii
Mă bucur foarte mult că am citit în engleză această ultimă carte pentru că, așa cum mai spuneam, lectura în limba în care a fost scris un text este o experiență diferită față de lectura textului tradus.
Deși am început să studiez din timpul școlii primare engleza, apoi din gimnaziu și franceza, iar în facultate italiana, sunt destul de timidă în a aborda un text scris într-o limbă străină. Dar mă bucur de fiecare dată când îmi fac curaj – îi invit pe cei timizi ca mine să se aventureze cu acest tip de exercițiu de a citi cărți – mai ales cele pentru copii – în limbi străine.
“Fantastic Mr Fox” este o carte excelentă pentru a fi citită în engleză, chiar și de copii. Cu atât mai mult cu cât există și traducerea în limba română, pot fi făcute exerciții de lectură în paralel.
Sper ca aceste impresii de lectură ale cărților lui Roald Dahl să fi fost utile.
Inițial voiam să fie un singur articol despre Roald Dahl care să cuprindă toate cărțile despre am vorbit în cele trei părți, dar când am început să scriu, mi-am dat seama că nu prea am cum să fac asta – erau prea multe de spus și nu voiam să fac niciun compromis.
Am încercat să fiu cât se poate de relaxată în discuția fiecărei cărți – nu am respectat criterii riguroase în discutarea lor, alegerile au fost mai degrabă subiective.
Recomand lectura acestor cărți tuturor, nu cred că e vreodată prea devreme sau prea târziu să citești o carte a lui Roald Dahl.