Prima plimbare mai lungă după starea de urgență a fost prin locurile care ne plac nouă mult. Am plecat sâmbătă pe la 11 de acasă și ne-am întors în jurul orelor 16. Am mers foarte mult pe jos, prin centrul vechi, pe Calea Victoriei care era pietonală, prin Cișmigiu, apoi prin Parcul Izvor și pe Bulevardul Unirii.
Orașul era tot înverzit și ne-am simțit ciudat să îl găsim așa dintr-o dată.
Aceeași senzație am avut-o și vineri, pe 15 mai, când am mers pentru prima oară după două luni în Parcul Morarilor.
Centrul vechi era destul de pustiu, din loc în loc era câte ceva deschis, ca de exemplu Cremeria Emilia de pe Strada Franceză de unde puteai să îți cumperi o înghețată sau altceva dulce de la ușă. Același principiu l-am văzut aplicat și la alte cafenele stradale, cea de vis-a-vis de Berăria Gambrinus, de exemplu, de pe Bulevardul Regina Elisabeta.
În centrul vechi înflorise caprifoiul. Puținii oamenii care se plimbau se opreau să facă poze, cam toți în aceleași locuri, ghidați parcă de tufișurile cu flori subțiri, parfumate, galben pal și albe. Ne-am oprit și noi și am putut urmări astfel și un fel de ședință foto avangardistă pe strada Poștei (în capătul căreia se află Mănăstirea Stavropoleos) – o tânără îmbrăcată într-o rochie albă avea un voal roșu la gură, sub formă de mască, iar tânărul fotograf stătea întins pe jos încercând să surprindă, probabil, cele mai feng shui cadre. Ne-am oprit și noi să îi admirăm de la depărtare.
Pe Calea Victoriei, în curtea CEC-ului, am văzut cei mai frumoși trandafiri înfloriți. Culorile lor păreau a fi combinate înadins cât să îți ia, literalmente, ochii. Unii erau mov ca de liliac, așezați lângă alții galben aprins, urmați de cei roșii, galbeni, albi. Era un spectacol cromatic hipnotizant.
Apoi am mers pe mijlocul străzii și am auzit tot felul de frânturi de comentarii, politice mai ales, pentru că se asortează cu vremurile pe care le trăim.
Ajunși la intersecția Bulevardului Regina Elisabeta cu Calea Victoriei, ne-am uitat cu jind la Pizza Hut care era închisă. Ne-am întristat. Multe dintre locurile unde mergeam sunt închise, goale. Par părăsite.
Parcă trăiam o scenă dintr-un film. Un film din acela cu o poveste care pare foarte îndepărtată de tine. Numai că acum o trăiam. Cine ar fi crezut?!
Pentru că aveam poftă mare de plimbare, am hotărât să mergem până în Cișmigiu. În drum, am admirat vitrinele cu cărți noi ale Librăriei Humanitas care era deschisă, dar nu am intrat. Voiam să stăm doar afară.
În Cișmigiu, la intrare, erau mulți porumbei, porumbeii de Cișmigiu, râdeam noi. Prietenoși, obișnuiți cu copiii și cu oamenii mari care le oferă mâncare. Tot la intrare, am văzut în zona verde niște tufe cu maci uriași, cei mai mari maci pe care i-am văzut vreodată. Am făcut câteva poze, dar nu cred că reiese din fotografii cât de mari erau în realitate.
Parcul era destul de animat.
Oamenii aveau atitudini fel și fel. Unii erau mai precauți (cum încercam și noi să fim), alții se purtau de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Cum a fost un tătic care și-a trimis fetița, foarte relaxat, să se joace cu Ada. Om fi părut ciudați, nu știu, în scurt timp, noi am plecat.
Parcul era îngrijit, dar în zonele unde erau de obicei plantate flori de sezon, acum crescuseră singuri năsturei albi. Nimeni nu se mai ocupase anul acesta de grădinăritul tematic.
La ieșirea din parc, pe partea cu Liceul Lazăr, ne-am oprit sub un dud alb și unul negru, să le admirăm fructele care începeau să se coacă. Apoi am pornit spre Izvor.
Iarăși am întâlnit în drum mici librării, cafenele, restaurante închise. Teatrul Bulandra arăta ca de obicei, dar eu, nu știu de ce, îl vedeam cu ochii minții prăfuit. Trist. Singur.
Dâmbovița, a observat Dan, era mai limpede ca niciodată. Se vedeau tot felul de forme de vegetație prin apa clară.
Izvorul l-am traversat mai în grabă și am plecat spre Bulevardul Unirii care era și el pietonal. Am admirat fântânile arteziene, spectaculoase.
Ne-am plimbat pe Promenada Dâmboviței unde ne-am și oprit pentru o pauză de apă și biscuiți. Și acolo erau deschise cafenelele după același principiu ca și celelalte. Erai servit afară și nu puteai să consumi nimic la terasă.
Porțiunea dintre Biblioteca Națională și Piața Alba Iulia era plină de tei înfloriți și din loc în loc existau tufe de lavandă care începea să înflorească, dar deja răspândea parfumul ei nepereche în aer. Noi am mers pe jos o parte din acest drum, apoi obosiți, am luat un Uber.
Nu am mai mers cu Uber de mai bine de două luni. Am simțit un strop din tristețea șoferilor care au cam rămas fără job în perioada aceasta. Cel cu care ne-am dus la Unirii ne-a și spus că a stat în casă o lună și o săptămână, apoi a ieșit la muncă pentru că nu mai avea bani.
Cu toate acestea, plimbarea a fost mai plăcută decât mă așteptam. În primul rând, nu credeam că o să rezistăm să mergem atât, ne pierduserăm cu totul exercițiul de a ne mișca în aceste două luni. Cu toate genoflexiunile și exercițiile pe care le făceam în casă și ce mai alergam noi pe afară, nu se compară nimic cu o plimbare lungă prin oraș sau prin parc.
Chiar dacă acum totul pare a fi amorțit și în convalescență, încet-încet lucrurile se vor așeza, unele se vor reinventa. Sper din toată inima însă ca parcurile să nu mai fie vreodată închise! Cu toții avem nevoie, îmi dau seama acum mai mult ca oricând, de o plimbare în voie în parc.