Nu știu cum de m-am născut rață pentru că eu tot timpul m-am simțit ca o pasăre colibri.
Nu m-am recunoscut niciodată în corpul meu greoi acoperit cu grăsime și cu pene late, nu am înțeles de ce singurul cântec pe care pot să îl scot din ciocu-mi lat e: mac, mac, mac. Nu îmi place ciocul meu lat și scurt. Nu îmi place să mănânc mălai amestecat cu apă și cu frunze tocate. Nu îmi plac iarba, râmele ori muștele.
Mi-aș dori să zbor zi și noapte. Să mă hrănesc cu nectar de flori. Să am ciocul lung și încovoiat la vârf. Să am pene mătăsoase și frumos colorate. Să fiu ușurică și să mă fac ușor nevăzută.
Din toate astea, aproape nimic nu pot să schimb. Mănânc ce am zis că nu îmi place să mănânc, cânt mac mac mac și mă trezesc, atunci când plutesc pe lac, cu capul în jos și fundul în sus, hăpăind niște alge. Plescăindu-le și măcănind de parcă aș fi găsit o mare comoară.
Dar ceva – ceva tot reușesc căci am zis că nu pot să schimb aproape nimic.
Uneori, mai ales spre iarnă, când e frig și lacul e pustiu, reușesc să zbor preț de câteva clipe. Da, să zbor. Eu, o rață ce locuiește pe un lac dintr-un parc bucureștean, reușesc să zbor. Nu prea mult, nu prea sus, dar suficient cât să ajung dintr-o parte în alta a lacului fără să plutesc. Mă simt așa de bine când fac asta că mă simt ușoară și delicată – ca o pasăre colibri.
…
Într-o zi am văzut o rață zburând. I-am arătat-o Soniei, dar ea la cei trei ani ai ei nu a înțeles prea bine miracolul de sub ochii noștri. Sau l-a înțeles dar nu i-a dat importanță pentru că adoră să arunce cu pietricele în lac.
– Sonioara, uite rața! Uite, rața, mamă! I-am spus. Uite-o cum zboară.
Pentru că nu se uita, I-am luat eu fețișoara ei fină în mâini și I-am întors privirea în sus.
– Rața! A zis ea. Mac-Mac!
– Da, mama, rața. Rața a zburat.
Era noiembrie și era frig, dar soare. Copacii aveau frunzele roșii de mult. Veneam în fiecare zi în parc și la lac să vedem broaștele țestoase și pescărușii. Sonia avea obrajii și nasul roșii. Ochii îi licăreau. Iubea apa și mai ales felul în care se auzea “pleosc!” ori de câte ori arunca o pietricică în lac. Uitasem că sunt rațe acolo, dar din ziua aceea nu am mai uitat.
Nu era pentru prima oară când vedeam o rață zburând – doar am avut bunici la țară și știu că mamaia le tăia aripile ca să nu mai zboare din coteț. Rațele pot zbura, nu prea sus, nu prea mult – nu au eleganța pescărușilor sau a altor păsări, dar zboară, e un fapt.
Nu știu de ce în ziua aceea m-a emoționat atât de mult acel zbor. L-am purtat cu mine mult, mult timp ca pe o reușită. Am stat cu inima strânsă cât timp a durat. Mi-am dorit să reușească să treacă podul în zbor. Mi-am amintit de toate plantele care răsar printre pietre și unele chiar înfloresc acolo. Poate pentru că mereu îmi dau speranță astfel de gesturi curajoase – să fii rață și să zbori, să fii plantă și prinzi rădăcini printre stânci. Și uneori să înflorești.
…
Sonia iubește rațele. Are o colecție impresionantă de rățuște de baie. De mărimi diferite. De culori diferite. Prima ei dramatizare a fost după un cântecel cu rațe. “Five little ducks went out one day, over the hill and far away…” îmi aduc aminte și acum momentul în care am surprins-o odată cu lacrimi în ochi când mama rața își cheamă puii și ei nu mai vin înapoi. Pentru o clipă am crezut că pățise ceva. Tot atunci ea l-a pus în scenă, pleca în altă cameră de fiecare dată când nu se mai întorcea un pui.
Într-o zi, mai târziu, mi-a zis că și-ar dori să fie rață pentru o zi.
Am întrebat-o de ce și mi-a răspuns că i-a plăcut cum am privit zborul acela când am fost noi două în parc. Înseamnă că trebuie să fie ceva nemaipomenit să fii rață, a continuat.
Dar pe tine te privesc zi de zi, dragă Sonioară, cu mult mai mult entuziasm. Apoi mi-am dat seama că ea nu uitase, mai mult observase zborul acela și emoția mea.
Dar, mama, mi-a zis cu glas înțelept, nu e vorba de asta.
Dar despre ce e vorba, rățișoară?
Îmi place să fii happy, mi-a răspuns.
Happy… Așa vorbește Sonioara noastră.
Am strâns-o în brațe fără să mai spun nimic.
În timpul ăsta, i-am mulțumit în gând, din nou, acelei rațe care în ochii mei devenise prețioasă ca o pasăre colibri.