Mă gândeam într-o zi când mă uitam cu Ada pe o carte că măreață invenție mai sunt poveștile! Țineam cartea în mână – era o carte ilustrată pentru copii – și mi-am dat seama cât de fragilă și în același timp cât de puternică este o carte. Câtă sensibilitate și forță există într-o poveste!
Apoi, pentru că știu câte ceva despre cărți și despre parcursul lor, m-am gândit să scriu un articol despre această călătorie, acest drum pe care îl parcurge o poveste – cum devine povestea poveste și ce se întâmplă cu ea după ce se transformă într-o carte.
Am avut în minte, în general, cartea pentru copii pentru că e domeniul meu cel mai familiar. Tocmai de aceea, am încercat o abordare mai jucăușă, dar pe alocuri am mai schimbat registrul, devenind mai serioasă. Cred că e cumva firesc să se întâmple așa, scrisul e o treabă serioasă. Apropo de asta, o scurtă paranteză: îmi amintesc că am citit undeva că Gellu Naum era revoltat de faptul că poeții sunt considerați boemi. Zicea el că poate lumea și-l imaginează bând ambrozie relaxat, pe când, de fapt, scrisul e o chestiune dificilă, complicată, uneori copleșitoare. La fel și Nichita Stănescu explica că și-a dedicat întreaga lui existență scrisului, nu a fost o joacă de-a talentul.
Revenind, ce am reușit să fac a fost să schițez, în linii mari, pe înțelesul tuturor, fără să intru în detalii tehnice, răspunsul la întrebarea: ce este o poveste? M-au ajutat și lecturile mele, dar și faptul că dintotdeauna am studiat cu pasiune filologia, începând cu liceul, facultatea de litere, masteratul de editare de carte, doctoratul în literatură, dar și faptul că îmi place să scriu povești pentru copii.
…
Drumul pe care îl parcurge o Poveste de la sămânța care apare în mintea Scriitorului până ajunge la Librărie și apoi în mâna și biblioteca Cititorului este un drum lung cât până la lună și înapoi de multe ori.
Întâi și întâi, Scriitorul alege ideea.
Scriitorul este omul care scrie zi și noapte, poate chiar și în somn. Un Scriitor nu se oprește niciodată din scris. El are multe idei, multe de tot. La un moment dat, alege una sau, cum se mai spune, povestea îl alege pe el. Iar după ce a ales o idee, începe să o lucreze. În minte, un timp. Apoi o pune pe hârtie sau într-un document dintr-un laptop.
Ideea aceea se ramifică în fel și chip. Apar personajele, eroul și timpul acțiunii. Acestea sunt inspirate din viața Scriitorului, a Oamenilor pe care îi întâlnește, din Locurile pe care le-a văzut sau despre care a citit sau despre care i-a povestit cineva.
Apoi, la un moment dat, Povestea e gata. Scriitorul nu e niciodată mulțumit de Poveste. Dar, la un moment dat, când nu mai știe ce să-i facă, zice: “Gata!”
Și atunci povestea pleacă spre o Editură.
Scrisul este pentru Scriitor ceea ce este Jocul pentru Copil. De aceea, Scriitorul și Copilul seamănă foarte mult. De fapt, cred că Scriitorul este acel om care vrea să fie, la un anumit nivel, copil din nou.
Scrisul este un fel de joacă. O joacă serioasă uneori/deseori, dar joacă.
Scriitorul construiește din imagini, povești. Caută cuvintele potrivite să spună o poveste. Această căutare seamănă cu construirea unui puzzle uriaș.
Jocul are posibilități infinite. La fel și scrisul.
O diferență mare între joc și scris este că în timp ce jocul este mai amuzant pe măsură ce există mai mulți participanți, scrisul se practică cel mai bine în liniște și singurătate.
Ce face Scriitorul este un act solitar. El se retrage într-o cameră liniștită și, cel mai important, se retrage în sine. Și caută cât poate de mult în el însuși și aduce de acolo la suprafață tot ce are el mai valoros. Și din asta creează și recreează. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, Scriitorul aduce la suprafață tot felul de emoții și trăiri. Și acestor emoții începe să le dea nume, să le transforme în personaje, acțiuni, întâmplări de tot felul. Odată ce s-a concentrat și a putut face toate acestea, uneori se întristează, alteori se relaxează ori se amuză și apoi începe să se joace. Cu personajele sale, cu tot ce a adus din “fântâna” în care a coborât.
După care povestea are de trecut foarte multe probe, exact ca un erou din basm. Odată ce ajunge să fie acceptată într-o editură, ea trece prin tot felul de transformări. Căci există acolo în editură tot felul de oameni care se ocupă de Poveste altfel decât se ocupă Scriitorul. Există un Redactor care e un fel de înger al cărții. El citește Povestea, sfătuiește Scriitorul. Apoi există un Corector care remediază greșelile strecurate în text și un Tehnoredactor care așază textul în pagină. Apoi cartea e trimisă la Tipografie care de n-ar fi, n-am mai avea ce poveste citi.
După un drum lung, Povestea ajunge în Librării.
Odată ce ajunge în mâna unui Cititor, începe o altfel de călătorie pentru Poveste. Din mintea și inima Scriitorului, Povestea ajunge în mintea și inima Cititorului. Cititorul va ține cartea un timp cu sine, o va citi, va povesti despre ea, o va ține cu sine un timp după ce o va fi terminat de citit și apoi își va găsi un loc – unic – în bibliotecă.
Am lăsat la final două chestiuni. Una este legată de cartea ilustrată și cealaltă este legată de scopul actului de a citi. Căci finalitatea unei povești care se scrie este actul de a o citi.
Uneori, mai ales în cazul poveștilor pentru copii, acestea sunt însoțite de ilustrație.
Ilustrația este, cred eu, un altfel de mod de a spune o poveste. De când am devenit pasionată de cărțile pentru copii, am înțeles că ilustrația nu completează textul ci spune aceeași poveste într-un alt mod – prin imagini. O poveste scrisă care are alături ilustrație este o poveste mai bogată, mai sugestivă, mai ușor de înțeles și iubit.
În final, vreau să adaug câteva lucruri legate de Scriitor și Cititor. Unul fără altul nu se poate, asta e limpede.
Munca unui Scriitor este destul de abstractă raportată la alte meserii. Asta pentru că omul care scrie lucrează, în general, cu emoția. Eu, cel puțin, când se întâmplă magia să pot scrie o poveste, îmi pun toată inima în ea.
Iar rezultatul acestui proces abstract – scrisul – este lectura. Lectura adică întâlnirea Poveștii cu Cititorul. Despre acest aspect, pregătesc un articol separat, cu o scurtă documentație, să-i spunem, științifică, care se numește “De ce citim?”. Doar atât dezvălui din el: e uimitor cum un act abstract (mi-amintesc că un psihanalist a numit scrisul un act psihotic) ca scrisul poate să aducă atât de multe lucruri bune în viața unui om. A Cititorului.