Se întâmplă uneori să întâlnești un om despre care nu apuci să afli prea multe – nici cum îl cheamă sau câți ani are – dar care să îți facă un mare bine și pe care să nu îl uiți toată viața.
Mă gândeam într-o zi când strângeam niște hârtii de pe covorul din camera Idei – hârtii roz, tăiate de ea cu foarfeca pe care le numeam în joacă flori de cireș – că viața noastră e plină de neprevăzut, că doar lucrurile mici, mărunte, uneori mai însemnate alteori mai puțin însemnate, stau sub controlul nostru. Cum ar fi ordinea din camera fiicei noastre. În rest, e un mare neprevăzut, și asta e bine, mi-am spus, e foarte bine.