Poveștile lui Roald Dahl – Partea a II-a

Romanele “Matilda” și “Charlie și fabrica de ciocolată” îmbogățesc lumea poveștilor cu două personaje minunate: o mică cititoare și un băiețel norocos. Roald Dahl aduce în prim plan în aceste romane, apărute la aproape 20 de ani distanță, universul delicat al copilăriei și viața complicată de familie, îmbinate armonios cu elemente fantastice cum ar fi zborul lui Charlie în înaltul cerului cu un ascensor de sticlă sau scrisul la tablă fără a folosi mâinile, doar cu puterea minții Matildei. Dar să luăm lucrurile pe rând.

Matilda

Cred că “Matilda” este unul dintre cele mai cunoscute și îndrăgite titluri ale lui Roald Dahl.

Eu am citit cartea după ce am văzut filmul (ceea ce este valabil și pentru “Charlie și fabrica de ciocolată”). Am fost încântată de fetița cu puteri supranaturale, jucată foarte frumos de actrița Mara Wilson care a jucat și în alte două filme cunoscute: “Doamna Doubtfire” și “Miracolul de pe strada 34” (care este filmul meu preferat de Crăciun).

Modelul artistic pentru Matilda a fost Mozart care a fost un fenomen: la vârsta de 5 ani deja compunea. Scriitorul britanic a transferat în textul literar geniul băiețelului unei fetițe care deși încă nu era la școală, învățase să citească singură și citise până când a intrat la școală un număr impresionant de titluri dificile.

Cartea a fost publicată în anul 1988 și cuprinde, pe lângă povestea Matildei, diferite aspecte care l-au preocupat pe scriitor: antipatia față de copiii bătăuși, simpatia pentru cei inteligenți, înverșunarea față de modul în care se petrec lucrurile într-o școală, în special față de abuzurile profesorilor.

Totodată familia este, cred eu, o temă centrală, mai precis familia disfuncțională a Matildei care avea un tată escroc – ce mereu își acuza pe nedrept fiica, o jignea, o descuraja, o certa -, o mamă aproape absentă și un frate ignorant care era preferatul părinților.

Singura prezență pozivită în roman și în viața Matildei de dinainte să meargă la școală este bibliotecara, inimoasa domnișoară Phelps.

Odată ce merge la școală, viața Matildei începe să se schimbe pentru că apare în viața ei domnișoara Honey, învățătoarea care îi va schimba Matildei viața, nu înainte ca Matilda să i-o schimbe și ea învățătoarei ei. Căci Matilda mai avea o mare calitate: era extraordinar de inventivă (poate și cititul cărților o ajuta să fie așa) și nicio problemă nu scăpa fără rezolvare odată ce i se arăta fetiței miraculoase.

Prietenia dintre cele două – Matilda și domnișoara Honey – este sursa de solaritate a acestei cărți. Căci nici domnișoara Honey nu era o prezență oarecare, avea și ea (ca și Matilda) o inimă mare cât un soare, doar că era umbrită de ceva ce părea – doar părea, din fericire – că nu se poate rezolva.

Mi-a plăcut foarte mult un fragment din roman, acela în care cele două merg acasă la domnișoara Honey:

“ – Locuiesc într-o căsuță simplă, țărănească, zise domnișoara Honey. Nu te aștepta la cine-știe-ce. Aproape c-am ajuns.

Ajunseseră la o poartă verde, pe jumătate năpădită de vegetația de pe partea dreaptă a drumului și ascunsă de crengile lungi ale tufelor de alun.

Domnișoara Honey se opri și, cu o mână pe clanță, spuse:

– Am ajuns. Aici locuiesc eu.

Matilda văzu că înaintea lor se întindea o cărăruie de pământ, care ducea spre o căsuță minusculă, de cărămidă. Era o casă așa de mică, încât mai degrabă părea făcută pentru păpuși decât pentru oameni. Cărămizile din care fusese construită erau acum vechi, decolorate și aproape sfărâmicioase. Avea un acoperiș cenușiu de tablă și un horn mic, iar în partea din față se vedeau două ferestruici. Niciuna dintre ele nu era mai mare decât o coală de ziar și era limpede că asta era toată casa – nu avea etaj. De-o parte și de alta a cărării creșteau în voie buruieni sălbatice, urzici și tufe de mure. Casa era adăpostită sub crengile unui stejar enorm. Crengile lui mari păreau să ascundă și să îmbrățișeze această colibă, ferind-o, în același timp, de restul lumii.”

(“Matilda”, cap. “Căsuța domnișoarei Honey”, editura Arthur, 2016, traducere din engleză și note Christina Anghelina).

Nu e de mirare că domnișoara Honey este singura care o vede pe Matilda așa cum este ea: un copil genial, un fenomen. Numai cineva care se simte bine într-o căsuță desprinsă parcă dintr-o poveste, poate să vadă dincolo de aparențe.

Cred că domnișoara Honey – cu adevărat o prezență dulce și necesară în roman – este un personaj la fel de important ca Matilda. Una fără cealaltă ar fi fost greu să reziste lumii dure, dar împreună datele problemei se schimbă radical.

Charlie

Apărut în anul 1964 sub denumirea “Fabrica de ciocolată a lui Charlie”, romanul acesta cunoscut mai apoi sub titlul “Charlie și fabrica de ciocolată”, este cel mai “dulce” roman al lui Roald Dahl pe care eu l-am citit.

Pasiunea scriitorului pentru ciocolată este mai mult decât evidentă aici, am fost de-a dreptul impresionată de multitudinea de rețete de dulciuri care mai de care mai ingenioase prezente în roman. Sunt destul de sigură că multe dintre ele nu au existat doar în imaginația scriitorului, au fost create mai mult sau mai puțin ca cele prezente în roman și în realitate căci, așa cum se știe, Roald Dahl a fost și inventator de ciocolată.

Sunt mai multe aspecte sensibile tratate în carte, iar unul dintre ele este situația familiei lui Charlie – un băiețel bun și iubitor – care era o familie foarte săracă. Dacă la începutul cărții lucrurile sunt prezentate ca un fel de normalitate acceptată (Charlie locuia cu părinții lui și cu cei patru bunici într-o casă foarte mică și tot ce mâncau era supă de varză și cartofi fierți, dar erau fericiți cu toții căci Charlie era lumina ochilor lor), mai târziu, pe măsură ce povestea lui Willy Wonka și a fabricii de ciocolată din oraș începe să își intre în drepturi, lucrurile încep să se schimbe dramatic. Tatăl lui Charlie își pierde locul de muncă, vine iarna, iar familia suferă tot mai mult de foame (chiar acesta este titlul capitolului 10).

Fragmentele în care sunt descrise modestia familiei lui Charlie, casa lor, ce mâncau, dar mai ales cel în care Charlie nu prea mai avea ce mânca, se mișca foarte puțin și încet, iar la școală stătea cât mai liniștit ca să își conserve energia este de-a dreptul emoționant.

Acesta este momentul cel mai intens din roman care este imediat rezolvat: Charlie reușește să câștige un bilet care îl va aduce în fabrica de ciocolată a lui Willy Wonka.

În ecranizarea romanului, Johnny Depp îl joacă pe Willy Wonka. Mie mi se pare mult mai frumos personajul din carte decât personajul din film deși Johnny Depp joacă foarte bine. Doar că în film au construit un personaj excentric mai comercial, în carte Willy Wonka e mai degrabă un vrăjitor. Un inventator sofisticat (și după felul în care e îmbrăcat și după felul în care vorbește și reacționează în tot felul de situații).

Odată intrat în enigmatica fabrică de ciocolată, intrăm și noi, cititorii, într-un univers cu totul și cu totul special: cel al dulciurilor inedite făcute de omuleții Oompa-Loompa din imaginația lui Willy Wonka. Iată câteva dintre ele:

“… domnul Wonka e în stare să facă bezele cu gust de violete, caramele cremoase care-și schimbă culoarea la fiecare zece secunde în timp ce le mănânci și bomboane fine care se topesc de îndată ce le atingi cu buzele. (…) Și mai are o metodă absolut secretă prin care poate face ouă de prepeliță mici de tot, cu pete negre pe ele, care se tot micșorează când le bagi în gură, până când nu mai rămâne decât un puiuț mic pe vârful limbii tale – un pui roz de prepeliță cu totul și cu totul din zahăr.”

(“Charlie și fabrica de ciocolată”, capitolul 2 “Fabrica domnului Willy Wonka” , Arthur, 2012, traducere din limba engleză de Christina Anghelina).

Dintre toate cărțile pe care le-am citit, aceasta mi se pare cea mai poetică. Sunt multe astfel de fragmente în carte. Se disting talentul și pasiunea lui Roald Dahl pentru creație, pentru inovație, inclinația către excentric.

În capitolul 24, “Veruca în Sala cu alune” există un dialog care m-a pus pe gânduri:

“-Mami, zise deodată Veruca, m-am decis: vreau o veveriță! Vreau una dintre veverițele alea.

– Puișor, nu se poate, sunt ale domnului Wonka.

– Ce-mi pasă, vreau și eu una. N-am decât doi câini, patru pisici, șase iepuri, doi peruși și trei canari, un papagal verde, o țestoasă, un acvariu cu peștișori aurii, o cușcă cu șoricei albi și-un hamster amărât! Vreau o veveriță!

(…)

Atunci domnul Salt, tatăl Verucăi, scoase portofelul și se proțăpi dinaintea domnului Wonka, plin de importanță.

– Stimate domn, zise el, cât cereți pe una dintre veverițele astea?”

Printre multe lucruri care îmi plac la Roald Dahl se numără și acesta: faptul că așază în pagină aceste tipologii, de copii răsfățați cu părinți plini de importanță. Îmi place că nu o face cu superioritate, el doar vorbește despre o realitate pe care o înțelege, nu o critică. Adică scrie despre copiii lacomi, de exemplu, care au părinți mult prea relaxați, să spunem, dar mereu în dialogurile pe care le creează, există o tandrețe din partea părinților ceea ce înseamnă că, dincolo de cum se poartă un părinte cu copilul lui, există mereu iubire. Părinții își iubesc necondiționat copiii. Problema este însă, după părerea mea, că nu toți părinții știu cum să o facă. Și astfel apar tot felul de comportamente, vorba unui film românesc pe care l-am văzut mai demult la cinema Studio (ce vremuri!), din dragoste, cu cele mai bune intenții.

Muzicalitatea romanului este iarăși o trăsătură dominantă aici. Prin intermediul omuleților misterioși pe care Willy Wonka i-a adus de departe pentru a-l ajuta în afacerea sa cu ciocolata, din când în când, ca un fel de concluzie a unor evenimente, asistăm la cântecele foarte bine meșterite.

Romanul se încheie cum nu se putea mai bine. După părerea mea. Mai rar am simțit la finalul unei cărți așa bucurie! Bine, poate seamănă un pic cu bucuria pe care am simțit-o după ce am terminat de citit “George și miraculosul său medicament” – dar despre asta în articolul de săptămâna viitoare.