Când am început să fiu interesată de literatura pentru copii, mergând prin librării, mi-am dat seama că oferta de carte este atât de variată încât nu știam ce să aleg. De la cărticele pentru copii foarte mici, cu imagini multe și text puțin, până la romanele pentru adolescenți (cele mai multe traduse), de la enciclopedii, atlase, dicționare ilustrate la diverse alte tipuri de carte școlară, de la cărțile subțiri, la cele groase și cartonate, ilustrate sau cu imagini din desene animate. Teancuri peste teancuri, de unde să încep? Și, mai important, care sunt cărțile adevărate care merită citite pentru că se publică mult și bine, dar asta nu înseamnă că dacă o carte e în librărie, acolo e locul ei.
Așa că am început să mă documentez, să citesc ce cărți se publică în străinătate, ce autori și ilustratori sunt “pe val” în prezent (cu unii dintre ei m-am împrietenit pe Facebook). Mai mult, ce cărți sunt memorabile chiar dacă a trecut mult timp peste ele. Și astfel am ajuns la Roald Dahl.
(Despre Roald Dahl am mai scris aici și aici).
- Poveștile lui Roald Dahl – Partea I
- Poveștile lui Roald Dahl – Partea a II-a
- Poveștile lui Roald Dahl – Partea a III-a
Danny
Prima carte scrisă de Roald Dahl pe care am cumpărat-o a fost “Danny, campionul lumii”, de la librăria Habitus, din Sibiu, în urmă cu 4 ani. Apăruse chiar atunci în 2016, la editura Arthur, ediția în limba română în traducerea lui Adrian Dințoiu (ediția în limba engleză fusese publicată în 1970).
Am citit-o cu voce tare la întoarcerea din vacanța aceea la Sibiu preț de multe seri. Și lui Dan și mie ne-a plăcut foarte mult. Ada nu se născuse. O citeam cu ochi de copil, dar cu ureche de om curios și eram foarte mirată de ce fel de poveste poate să existe pe lume. Povestea începe cu un episod autobiografic modificat: Danny locuiește singur cu tatăl lui într-o rulotă țigănească aflată în spatele unei benzinării după ce mama lui murise când avea 4 luni. În realitate, Roald Dahl își pierde tatăl la vârsta de 4 ani și mama sa va fi cea care îl va crește.
După ce s-a născut Ada, mai mult împreună cu ea bebeluș, în primul ei an de viață, am cumpărat ce cărți scrise de Roald Dahl am găsit traduse, alcătuind fără nicio intenție inițială o mică colecție Roald Dahl.
De curând, le-am citit aproape pe toate pe care le avem. Trebuie să recunosc că este un scriitor cu totul și cu totul deosebit și înțeleg de ce este numit cel mai bun povestitor al tuturor vremurilor. Împreună cu Quentin Blake care este ilustratorul aproape al tuturor cărților sale, scriitorul britanic a creat cele mai ingenioase personaje și întâmplări pe care eu le-am citit.
În primul rând, Roald Dahl a inventat o nouă limbă. În MUP (“Marele Uriaș Prietenos”), discursul este savuros. Complicat de tradus, mă gândesc. Am să ajung și aici cu discuția, la un moment dat, la traduceri, pentru că acum, de exemplu, citesc o carte de-ale lui în engleză, “Fantastic Mr Fox” și sunt, bineînțeles, de-a dreptul încântată, este cu totul altă expriență lectura unei povești în limba în care a fost scrisă.
Mi se întâmplă deseori să fac o pasiune pentru a citi cât mai multe titluri ale aceluiași scriitor. Iar aici am început aleator să citesc cărțile, la început în funcție de promisiunea de pe coperta 4, apoi în funcție de anul apariției (mi-am dorit să citesc cărțile în ordinea cronologică a publicării lor pentru a vedea cum evoluează textul literar – o curiozitate pur tehnică ca să mă exprim așa).
MUP
MUP m-a fascinat. Am râs, în primul rând, în hohote. Recomand cartea tuturor adulților care încă nu au citit-o și tuturor copiilor, chiar și celor mici cărora le poate fi citită câte o pagină din când în când (eu așa i-am citit Adei “Ursulețul Winnie Puh” primăvara trecută când nu împlinise încă 2 ani. Cât timp ea se juca la ea în cameră, stăteam pe jos și îi citeam, rar, uneori cu intonație, câte o pagină din Winnie).
Uriașul Prietenos este singurul dintre uriași care nu mănâncă copii. El mănâncă castracurcuveți care sunt oribili la gust, dar ce să-i faci? Așa e când ești bun și te gândești la cei din jurul tău. El are o ocupație inedită: suflă noaptea vise copiilor. Vise frumoase pe care le culege din anumite zone, le păstrează în borcane și le combină ca un vrăjitor. Uneori (ca atunci când pune la cale cu Sophie, prietena lui, o fetiță dintr-un orfelinat), MUP creează și coșmaruri, dar tot în slujba binelui. Veți vedea la ce mă refer.
Această nouă limbă inventată, ce “trădează” candoarea Uriașului (pe care eu l-am identificat ca fiind un alter ego al scriitorului), nu se referă numai la modul de exprimare (nu există în discursul uriașului acord între subiect și predicat, spre exemplu), ci cuprinde tot felul de denumiri de băuturi, mâncăruri, senzații și sentimente. Iată un fragment ales întâmplător (e greu de ales pentru că aproape în toată cartea există conversații sau fragmente descriptive care fascinează):
“După ce trăsnita petrecere cu sifoclăbucel luă sfârșit, Sophie se așeză din nou pe masa enormă.
– Tu se simte mai bine acum? întrebă Marele Uriaș Prietenos.
– Mult mai bine, mulțumesc, răspunse Sophie.
– De fiecare dată când eu se simte un pic beteșit, spuse el, câteva îndușcăleli bune de sifoclăbucel mereu mă face să mă fericesc la loc.
– Trebuie să recunosc că e o experiență, nu glumă! zise Sophie.
– E zmeurabilos, zise MUP. E gloriumtoriu!
Se întoarse cu spatele, coborî cu pași mari în peșteră și luă plasa de prins vise.
– Eu galopește acum, zise el, să mai prind niște vise hopa-flătărețe pentru colecția mea. Eu face asta în fiecare zi, fără excepție. Tu dorește să vină cu mine?”
(MUP, cap. 11 “Călătorie spre Tărâmul viselor”, Arthur, 2016, traducere din engleză de Alexandra Columban).
Întrebat dacă copiii vor înțelege textul poveștilor sale, scriitorul a spus că e sigur că îl vor înțelege pentru că el nu a făcut decât să se joace cu limba, iar copiii sunt maeștri la joc. Asta îmi amintește de faptul că am citit că în anul 2016, pentru a celebra 100 de ani de la nașterea scriitorului, s-a alcătuit și publicat un dicționar al limbii inventate de Roald Dahl: “Oxford Roald Dahl Dictionary”, ilustrat tot de Quentin Blake.
Romanul acesta a apărut în anul 1982, iar în anul următor a apărut un alt roman al său, “Vrăjitoarele”.
Vrăjitoarele
Am citit intenționat “Vrăjitoarele” după ce am citit “Marele Uriaș Prietenos” pentru că intuiam că ar putea fi eventuale similitudini între două texte apărute într-un interval atât de scurt și mi s-a confirmat intuiția. Similitudinile sunt la nivelul limbajului. Dacă Marele Uriaș Prietenos avea limba lui aparte, la fel o au și vrăjitoarele.
Redau un fragment de la o reuniune cu totul și cu totul specială, cea în care vorbește Înălțimea Sa, Marea Vrăjitoare:
“Vorbea într-un fel ciudat. Parcă avea un accent străin, aspru și gutural și părea că nu reușea să pronunțe sunetul p. Și mai făcea ceva cu sunetul r. Îl rostogolea prin gură ca pe o jumară fierbinte, înainte să îl scuipe afară.
– Scoaaa-teți-fă berrruu-cile și aerrrisiți-fă găpățânile buboase!
(…)
Luam migul dejun dimineața asta, strigă Înălțimea Sa Marea Vrăjitoare, și uitându-mă pe ferreastrră spre blajă, ce făd? Fă întrrreb ce făd? Făd o brifeliște dezgustătoarrre. Făd sute, făd mii de gopilași zgârboși și afurisiți jugându-se în nisib. M-a luat o zgârbă de n-am mai putut mânga. De ce n-ați zgăpat de ei? zbiera ea.
La fiecare cuvânt rostit, stropi de salivă albăstrie îi țâșneau din gură ca niște alice.”
(“Vrăjitoarele”, capitolul “Pârlită ca o vrăbioară”, Arthur, 2014, traducere din limba engleză de Adrian Oțoiu).
Discursul înfricoșător al Vrăjitoarei care urăște copiii este ponderat de o prezență candidă în roman: un băiețel minunat, bun și blând care împreună cu bunica lui – norvegiană de origine, o bunică atipică care fuma trabuc – reușește să ducă la bun sfârșit lupta împotriva vrăjitoarelor rele, nu fără a plăti însă un preț destul de scump – veți vedea despre ce e vorba.
(Referitor la originea norvegiană a bunicii, și aici există un element biografic în poveste – părinții lui Roald Dahl erau norvegieni, Roald știa limba norvegiană și avea o bunică care locuia în Norvegia.)
Acest tip de discurs răutăcios la adresa copiilor, chiar malefic, dezvăluie, de fapt, una dintre temele recurente ale scriitorului. Și în alte romane ale sale (în “Matilda”, de exemplu) este prezentă această imagine a adultului care este dur și necruțător cu copilul – ilustrând astfel o nedreptate atât de des întâlnită din și în toate timpurile. Eu, cel puțin, am fost foarte impresionată de acest roman pentru că dincolo de fantasticul nelipsit în poveștile sale, Roald Dahl chiar reușește să suprindă diverse niveluri foarte sensibile ale realității. M-au emoționat tenacitatea și curajul băiețelului care le-a ținut piept vrăjitoarelor celor rele. M-a emoționat bunica băiețelului care își iubește nepotul și-i demonstrează asta în cel mai ingenios mod.
Asta îmi place la Roald Dahl: că nu idealizează, ci transpune în poveste realitatea, poate cu scopul de a face lumea mai bună, dar fără a fi didactic.
Legat de a fi sau nu didactic și de cât de mult își iubesc familiile copiii, există un roman care tratează generos ambele teme. Un roman foarte cunoscut. “Matilda”.
Dar despre el și altele pe aceeași temă, în articolul de săptămâna viitoare.