Acasă la George Enescu, Cezar Petrescu, Ion Creangă și Mihail Sadoveanu
Odată cu trecerea timpului, amintirile îndepărtate devin vii și mai aproape de noi decât cele din realitatea imediată – am citit asta mai demult, într-un articol scris de filozoful Mihail Șora care cita și un om de știință în susținerea acestei afirmații. Încep să le dau dreptate amândurora.
Nu știu cum se face că într-o zi mi-am amintit cu claritate de câteva locuri extraordinar de frumoase din România pe care le-am vizitat cu Dan în urmă cu mulți ani: case ale artiștilor numite formal și muzee sau case memoriale. Este incredibil câte povești inedite se pot afla dintr-o astfel de vizită! Pe unele dintre ele am sentimentul că le vom purta cu noi toată viața. De asta iubim călătoriile – pentru că sunt surse inepuizabile de inspirație. Dar să luăm lucrurile – și casele – pe rând.
Când am mers prima oară la Sinaia împreună cu Dan, în iulie 2010, sărbătoream 1 an de la cununia noastră. Știam din auzite și din ce mai citisem cam ce ar fi de făcut în Sinaia, dar de Vila Luminiș a lui George Enescu am aflat de la fața locului. Nu mai țin minte acum prin ce împrejurări am ajuns într-o zi, pe jos cum ne place nouă, la casa aceasta a lui Enescu. Probabil am aflat de la localnici sau de prin vreun panou din oraș.
Sinaia mi se pare un orășel de munte fabulos. Am mai fost după aceea de încă 3 ori și aș mai tot merge. E cochet, e intim, primitor, iar prezența Castelului Peleș îl transformă într-un oraș-simbol.
Vila Luminiș se află într-un loc mai retras al orașului și este o casă înconjurată de verdeață. Cel puțin, atunci când am fost noi, vara, era totul verde în jur, iar casa aceea părea să fie o rază de soare într-o poiană.
Am intrat în casă ca într-un muzeu, dar pe măsură ce ne plimbam pe acolo, mai ales după ce am văzut camera modestă, aproape ascentică a artistului și am putut să răsfoim o copie din celebra operă „Oedip”, am început să ne simțim ca într-o casă.
Mi-amintesc perfect și acum de „Oedip”, un cărțuloi uriaș așezat care îți lua ochii de cum intrai în încăperea în care se afla. Ghidul a avut grijă să ne spună din timp, de cum am intrat, că nu avem voie să atingem cartea. Ne-a explicat apoi că există o fascinație universală a oamenilor care vin să viziteze muzeul față de acea carte. Fie că au sau nu vreo tangență cu arta, vizitatorul se vedea hipnotizat de „Oedip” și nu își putea înfrâna curiozitatea de a o răsfoi. Așa că muzeografii au făcut o copie după cărțuloi, pe care au așezat-o într-o altă încăpere, cu scopul de a fi răsfoită de public. Mi-a rămas în minte această poveste pentru că spune multe despre noi, oamenii curioși din fire.
Casa merită văzută, vizitată, admirată, are povești multe și cred că și locul acela are o magie. Nu degeaba l-a ales Enescu pentru a-și construi o casă. Nu știu câtă lume știe de Vila Luminiș, noi cu Ada nu am îndrăznit încă să mergem acolo, e totul prea sobru pentru un copil mic pentru care totul e joc. Dar pentru copiii mai mari cred că ar fi o experiență foarte plăcută, cred eu că vor reuși, chiar și pentru câteva clipe, să se conecteze la o lume despre care au auzit multe – lumea ingeniosului compozitor român care a surprins atât de bine în muzica sa spritul românesc.
Mă mai leagă o experiență frumoasă de acea primă vizită la Sinaia – am cumpărat atunci, de la mica librărie din centrul orașului o carte pe care am citit-o cât am stat acolo și am râs copios. Se numește „Băiuțeii”, este scrisă de Filip Florian și Matei Florian și prezintă amintirile de pe Aleea Băiuț din București (de unde și titlul cărții) ale celor doi frați-scriitori.
Dacă doriți să aflați mai multe detalii despre casa lui Enescu din Sinaia, când a fost construită și în ce împrejurări, dar și multe alte istorii, puteți vizita site-ul muzeului https://www.georgeenescu.ro/sectiile-muzeului_doc_25_casa-memoriala-george-enescu-sinaia_pg_0.htm. Iar dacă ajungeți prin Sinaia, adresa Vilei Luminiș este str. Yehudi Menuhin nr. 2, cartier Cumpătu.
O altă casă frumoasă pe care am descoperit-o a fost casa din pădure a lui Cezar Petrescu, din Bușteni.
Aici am aflat că romanul „Fram, ursul polar” a fost scris ca dar de Crăciun pentru copii și că prima ediție a acestei cărți a fost ilustrată de pictorul Nicolae Tonitza. În plus, am înțeles că acea casă frumoasă a fost cumpărată cu bani câștigați din scris. Asta da descoperire!
Ziua în care am vizitat casa lui Cezar Petrescu era o zi foarte ploioasă, de sfârșit de martie. Vegetația încă nu apăruse, copacii erau solitari, iar culorile din pădure semănau cu blana unei vulpi.
În aceeași zi am vizitat atunci și Castelul Cantacuzino, dar cu tot ce aflasem despre Cezar Petrescu, scriitorul și publicistul, în minte.
Ce m-a surprins, și la Enescu și la Cezar Petrescu, a fost camera lor de lucru. Ambele foarte modeste, simple, micuțe. Camera lui Cezar Petrescu avea biroul orientat spre o fereastră care dădea spre pădure.
Ajunsă acasă la București, mi-am petrecut ore bune în sala de lectură a Bibliotecii Academiei căutând și admirând prima ediție din “Fram, ursul polar” cu ilustrațiile originale. Nu știu din ce altă parte aș fi putut afla acest lucru, toți cei cu care am vorbit după aceea nu știau despre ilustrațiile lui Tonitza. De unde eu trag concluzia că nimic nu se compară cu această formă de cunoaștere prin călătorie.
Casa scriitorului poate fi vizitată în Bușteni la această adresă: str. Tudor Vladimirescu nr. 1.
Fotografii și alte informații pot fi urmărite și online: http://www.histmuseumph.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=58&Itemid=71.
Din aceste experiențe cu casele artiștilor români, îndrăznesc să am o preferință prezentată în cele ce urmează.
Într-o vineri seara, acum mai mulți ani, ne-am hotărât brusc să mergem într-o excursie de week-end la Iași. A doua zi dimineața, la ora 6, eram deja în tren. De la București la Iași trenul face cam 6 ore, timp în care, probabil am mai și moțăit. Ajunși acolo ne-am cazat și am pornit direct în recunoaștere. A doua zi, am ajuns să vizităm o mică bijuterie din Iași: casa lui Ion Creangă (cunoscută sub numele de “Bojdeucă”) care ne-a umplut inimile cu bucurie prin modestia ei strălucitoare, la polul opus cu casa lui Sadoveanu, tot din Iași, pe care am vizitat-o în aceeași zi și care n-a avut același impact asupra noastră ca cea a lui Creangă, fiind mult mai impunătoare și somptuoasă prin comparație.
Ziua în care am vizitat-o era însorită și fiind week-end, era multă lume prezentă. Casa mică, noi mulți. Dar cumva ne-am descurcat. Dincolo de camerele mici și de ghidul ce deținea în mod natural și foarte potrivit cu contextul darul și plăcerea povestirii, ne-a mai bucurat și grădina cu flori din fața casei, care fiind vară, era foarte plină de culoare și de insecte zumzăitoare.
Bojdeuca lui Ion Creangă din Iași poate fi vizitată la adresa: Str. Simion Bărnuțiu nr. 4, cartier Țicău, dar și pe site-ul Muzeului Național al Literaturii Române: https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-ion-creanga-bojdeuca/.
Tot atunci am cumpărat din Librăria Junimea, din centrul Iașului, volumul de poezii „Nimic” al lui Mircea Cărtărescu, apărut în anul acela, pe care l-am citit în tren, în drumul de întoarcere spre București.
Casa lui Sadoveanu, situată pe Aleea Mihail Sadoveanu nr. 12, ne-a impresionat și ea în felul ei. Ca să vedeți ce mică e lumea, se pare că George Enescu a locuit în acea casă în timpul Primul Război Mondial, apoi, între 1918-1936 a locuit Mihail Sadoveanu. Cred că pe mine în casele mari cel mai mult mă atrag obiectele personale ale artistului, de la papucii de casă, la undiță (se cunoaște pasiunea lui Sadoveanu pentru pescuit) sau instrumente de scris.
Mai multe lucruri puteți afla de pe site-ul Muzeului Literaturii Române din Iași din care Casa Memorială a lui Mihail Sadoveanu face parte: https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/muzeul-mihail-sadoveanu/.
La final, aș vrea să mai amintesc o casă care nu făcea parte inițial din cuprinsul articolului. Nu am grupat-o cu celelalte pentru că nu știu dacă este propriu-zis o casă, dacă se poate numi așa: casa din Păltiniș în care a trăit în ultimii ani de viață filozoful Constantin Noica. O cutie de chibrituri din lemn, aflată în pădure. De o modestie fără de margini. O cabană la mansarda căreia Noica trăia, scria, își primea oaspeții.
Până de curând nu prea m-am mai gândit la ea, dar în a doua lună de izolare, într-o zi, stând pe balcon pentru a nu știu câta oară analizând nuanțele de verde ale copacilor, mi-am amintit de ziua aceea în care am mers cu Dan prin pădure, însoțiți de o cățelușă superbă pe nume Cătălina care aparținea pensiunii unde eram cazați. Și am găsit casa lui Noica. Am stat acolo, pe o bancă de lemn, afară (nu se poate vizita înăuntru) și am vorbit despre ce om fi vorbit. Cine s-ar fi gândit că peste ani acea casă îmi va apărea în minte ca simbol al izolării? A fost o amintire care mi-a dat speranță și încredere. Din izolarea aceasta ar putea să iasă ceva bun, mi-am spus.
Călătoriile sunt forme inedite de cunoaștere, asta e clar. Dar eu cred că sunt mai mult decât atât – sunt „instrumente” care ne trezesc mintea și ne dau forța să construim punți către lumi noi.