Dacă ar fi să compar copilăria cu ceva, ar fi cu o cameră mare, rotundă ca o portocală, cu o fereastră arcuită, pereții văruiți în culorile curcubeului și cu o singură prezență în acea încăpere: o bibliotecă. O bibliotecă care are diferite lucruri pe rafturile ei, nu doar cărți. De exemplu, pe un raft, ar fi o farfurie mare cu cartofi prăjiți. Calzi. Aurii. Cu un praf de sare peste ei, iar alături un ou ochi cu gălbenușul moale pe care să poți să îl înțepi cu un cartof prăjit și să înmoi în el.
Pe un alt raft, s-ar afla o păpușă mare și una mică, alături un ac de cusut, papiote colorate și multe bucăți de pânză din care să le poți face haine. Pe altul, o mașinuță cu telecomandă. Pe altul, un ceai cu lămâie, o felie de pâine unsă cu unt din belșug și miere și vată de zahăr roz. Pe altul, câteva cărți pentru copii și câteva cărți pentru oameni mari. Și un mănunchi de pixuri. Cu pixurile, poți mâzgăli cărțile oamenilor mari care nu au poze și din care copiii nu înțeleg nimic.
Pe alt raft, poate fi o cutie din lemn pe care dacă o deschizi te poți trezi într-o corabie care se luptă cu pirații. Sau pe o pajiște cu flori nemuritoare. Ori într-o pădure în care alergi în picioarele goale și te înțepi în tălpi în urzici.
Copilăria este o perioadă la care, într-un fel sau altul, ne raportăm toată viața.
Pe raftul cel mai de sus, s-ar afla toate dulciurile din cartea lui Roald Dahl despre fabrica de ciocolată: de la batoanele de caramel cu înveliș crocant de ciocolată cu aromă de căpșune, la bomboanele pe care poți să le sugi în continuu și nu se termină niciodată și își schimbă culoarea o dată pe săptămână, la guma care lipește gura părinților ca să nu te mai bată la cap și la patinoarul cu înghețată de cocos. (Despre Roald Dahl am mai scris aici: https://cucurigu.xyz/2020/04/30/fericirea-de-a-fi-curios/)
Și exemplele pot continua la infinit.
Copilăria este o perioadă la care, într-un fel sau altul, ne raportăm toată viața. Ce mâncăm când suntem copii, cum ne jucăm, ce citim, ce vedem, unde călătorim, dar mai ales cine are grijă de noi sunt reperele din viața noastră. De aceea, cred că “regula” de bază a acestei perioade este să nu prea existe reguli. Copilăria să fie echivalentă cu libertatea. Libertatea de a explora, de a cunoaște, de a greși.
Soțul meu și cu mine suntem uimiți și fascinați de lumea aceasta minunată a copilăriei mai ales de când s-a născut Ada, acum aproape 3 ani. Urmărind-o clipă de clipă, dincolo de toate provocările inerente părințelii, rămânem fără cuvinte în fața a ceea ce se petrece cu ea. De la cum a început să mănânce lapte la nicio oră după ce s-a născut, să zâmbească conștient, să ne recunoască, să accepte să mănânce altceva decât lapte, să stea în fund, să meargă de-a bușilea, să se ridice singură în picioare sprijinită, să învețe să pună un pas în fața celuilalt și să meargă, să se desprindă de noi și să meargă singură, până în momentul în care a început să vorbească în limba ei și apoi în limba noastră, să se cațere, să alerge, să facă tot felul de conexiuni, dar mai ales să ne pupe și să ne îmbrățișeze.
Dintre toate, cu adevărat important mi se pare ca un copil să se simtă iubit. Poate de aceea ni se umple inima de bucurie când primim o îmbrățișare de la Ada.
Îmi plac mult cărțile și caietele. În ultimii ani, obișnuiam să iau aproape peste tot cu mine o carte, un pix și un carnețel. Tot timpul găseam ce să fac cu ele. Fetiței noastre i-am citit încă de la început de tot, am tratat-o mereu cu mare respect. Niciodată, oricât de mică ar fi fost, nu am subestimat-o, dimpotrivă, am admirat-o în permanență pentru tot ce făcea. Amândoi am făcut asta. Dar la un moment dat, am simțit că e mult mai important decât să-i citim, cel puțin acum când e așa de mică, altceva. Am simțit că are nevoie de răbdarea noastră infinită, de înțelegerea noastră profundă a fiecărui gest al ei. Al provocării de a mânca singură cu furculița, de exemplu.
Cred că râsul unui copil este sunetul cel mai armonios de pe pământ care pune lumea fizică și metafizică în mișcare.
S-a scris și încă se scrie în toate registrele posibile despre copii și copilărie. Este într-adevăr un teritoriu interesant, inepuizabil pentru o gamă largă de cercetători. În ceea ce mă privește, de la o vreme încoace am citit din ce în ce mai puțin pe acest subiect, m-am lăsat mai mult purtată de instincte și, câteodată, de cărțile unor autori pentru copii pe care îi admir. În rest, am inima deschisă către a înțelege cât pot de bine ce se petrece în fabuloasa lume a copilăriei. Iar uneori, recunosc cu plăcere, mă mai ghidez și după amintiri. Iar alteori, recunosc cu și mai mare plăcere, mă joc pur și simplu fără să mă mai gândesc la nimic. Și atunci e așa de bine pentru că râd mult.
Apropo de asta, cred că râsul unui copil este sunetul cel mai armonios de pe pământ care pune lumea fizică și metafizică în mișcare. Nu cunosc bucurie mai mare decât aceea de a asculta un copil râzând. Râsul copiilor emană solaritate și, din fericire, este molipsitor – vrând-nevrând te transformă, chiar și pentru o clipă, într-un om fericit.