Ce poți face la mare pe furtună?

Privind retrospectiv, călătoria aceea spre mare a început prost.

Ajunși în Gara de Nord în dimineața de august 2015, am aflat că trenul care trebuia să ne ducă în stațiunea Neptun, venea de nu știu unde cu 4 ore întârziere. 4 ore!

După ce ne-a trecut uluirea, ne-am așezat frumușel la o terasă din gară, am vorbit, am mâncat, am băut ceva rece, am mai mâncat o înghețată, am mai fost pe la micul magazin de ziare și am mai luat o carte (pentru prima oară un titlu al lui Coetzee, romanul “Elizabeth Costello” pe care l-am citit nu chiar atunci, dar în perioada aceea și mi-a plăcut foarte mult) și așa s-a scurs timpul.

Când a venit trenul, nu exista aer condiționat, era foarte, foarte aglomerat. A urmat o serie lungă de peripeții printre care faptul că a trebuit să schimbăm trenul la Constanța deși inițial era un tren direct și culminând cu faptul că atunci când am ajuns în Neptun, era să nu coborâm acolo. Asta pentru că am coborât eu prima și am urcat la loc spunându-i la Dan că sigur nu asta e stația noastră pentru că dincolo de șinele trenului se întinde o pădure cu afine și alte fructe și verdețuri, n-are cum să fie marea. Pe ultima sută de metri, înainte de șuieratul trenului, am decis că trebuie să fie Neptunul acolo unde eram și am coborât și bine am făcut. Nu mai știu din ce motive nu eram siguri unde suntem, probabil de la supraaglomerația din tren, căldura mare pe care o suportasem și oboseala de la orele absurde pe care le petrecusem așteptând.

Ajunși la vila unde aveam camera, ne-am lăsat bagajele și am coborât la plimbare. În seara aceea, stațiunea mi s-a părut un vis. Era noapte de-acum, iar luminatul parcului de distracții și roata aceea mare care se învârtea fastuos, m-au impresionat.

A doua zi, când a început frigul, nici măcar mirosul de clătite cu nutella pregătite pe stradă nu au mai putut să îmblânzească situația. Eram odihniți și tot ce ne doream era să ne începem vacanța la mare. Cu stat la soare, înotat, băut bere rece pe nisip și mâncat de înghețată. Să ne înțelegem, Ada nu se născuse. Eram de capul nostru.

Ei bine, dezamăgirea a fost mare, dar am zis că nu se poate să fie și mâine așa. Doar că așa era. Fiecare zi începea cu o mare speranță că soarele va apărea, însă imediat vântul, ploaia și mai ales marea turbată ne arătau contrariul.

Familiile cu copii din vila noastră începuseră să plece acasă. Noi îi condamnam în gând. Cum să pleci acasă, chiar așa nu e nimic de făcut cu copiii?! Ce știam noi…

După vreo 3 zile de vijelii, am înțeles că trebuie să ne adaptăm. Și a fost foarte bine pentru că pândirea soarelui devenise un fel de așteptare a lui Godot. Ușor, ușor, ne-am trezit în cu totul altă vacanță. De la lenevirea pe șezlong și bălăcirea în apă cu care veniserăm în gând, ne-am trezit mergând mult pe jos, prin stațiune, pe plajă, admirând marea care nu mai era nici albastră, nici verde, era kaki. Probabil nisipul răscolit de vânt și micile furtuni o făcuseră să pară așa.

Frigul ne făcuse să ne îmbrăcăm cu tot ce mai găseam prin bagaje, iar eu am purtat inclusiv pe cap o eșarfă pentru că literalmente nu vedeam unde merg pe stradă, vântul îmi lua părul și mi-l lipea de față. Îl izbea, mai degrabă.

O altă activitate de seamă a fost mâncatul de pește pe la restaurantele locale. Unul dintre ele care ne-a plăcut mult și unde am revenit se numea “Paradisul pescarilor” și era o cârciumă. Cu năvoade puse pe sus și niște chestii de tipul fructelor de mare din plastic prinse pe năvoade. Arăta de speriat. Dar mirosea atât de bine când treceam pe acolo. Așa că, la un moment dat, am riscat. Eu mai mult împinsă de la spate de Dan care e mereu rațional în situații din astea și nu se lasă indus în eroare de aparențe (ca mine).

Ei bine, acolo am dat peste un chelner amabil. Un tânăr vesel, cu burtică și vestuță neagră peste o cămașă albă cu mânecă lungă. Era umil și asta m-a întristat și înduioșat în același timp. El ne-a condus la o masă cu vedere spre marea furioasă. Terasa era pe plajă, dar pentru că bătea vântul atât de tare, puseseră niște “pereți” de plastic de jur împrejur căci altfel cred că intra tot nisipul în farfurii.

Acolo am mâncat numai mâncăruri extraordinar de gustoase. Îmi amintesc de ciorba de perișoare de pește cu cartofi de care nici nu știam că există. N-am mai mâncat de atunci nicăieri asemenea delicatesă. Și am mai mâncat acolo pentru prima oară biban la grătar pe care l-au pregătit sub ochii noștri. Am avut chiar “șansa” să fim învăluiți la propriu de fumul peștelui fript – căci locul bun unde stăteam avea un singur cusur: era lângă grătar.

Altă masă gustoasă cu pește am mai mâncat în altă zi, după o plimbare lungă prin stațiunea noastră și prin cele învecinate (mergeam uneori pe jos și câte 10 km) la un restaurant deschis, sub formă de corabie care se numea, nu știm de ce, “Hercule”. Acolo ne-a servit o doamnă peste măsură de politicoasă și reverențioasă. Am mâncat stavrid fript cu mămăligă și mujdei, servit pe platouri de porțelan sub formă de pește. În timpul ăsta, ascultam pescărușii și îi urmăream. Se jucau în aer. Plojau. Se luau la întrecere cu zmeele înălțate de părinții care – acum ne dăm seama – nu știau cum să își mai distreze copiii.

După vreo 5 astfel de zile, într-o după-amiază a ieșit soarele.

Noi, din camera noastră care avea și un balcon unde mai stăteam și ne mai luptam cu pânza unui păianjen harnic ce nu se dădea sub nicio formă plecat, am rămas cu gurile deschise. Vântul aproape că nu mai bătea. Întunericul din zi se risipise. Dinspre plajă se auzeau râsete de copii. Era clar: venea vara din nou.

Ne-am îmbrăcat frumușel și mai lejer și am îndrăznit să mergem pe plajă. Marea era încă supărată. Dar parcă dădea semne că s-ar putea limpezi. Din entuziasm, am pornit să ne plimbăm pe lângă niște stavilopozi unde până atunci nu se putea sta pentru că valurile erau atât de înalte și de puternice că erau acoperiți de apă. Ei bine, acum era liniște. Stavilopozii erau din nou stăpânii uscatului. Limita. Sfincșii protectori. Dar mai era ceva dincolo de ei căci apa mării nu se izbea de pietrele acelea singură. Se pare că în tot timpul ăsta, adusese cu ea scoici. Sute de scoici.

Bucuroși că putem să stăm atât de aproape de mare, am mers pe aleea cu stavilopozi și așa am întâlnit un pescăruș. Un pescăruș care nu se lăsa intimidat de apropierea noastră. Cred că Dan l-a și mângâiat.

La început, nu înțelegeam ce e cu el, părea abătut așa. Apoi, urmărindu-l, am înțeles. Mâncase prea mult. Mult prea multe scoici. Și tot nu se putea opri. Stătea ce stătea și mai lua o scoică la cercetat, o cerceta până o înghițea.

Cine-l putea învinui? Cu toții suntem protagoniștii excesului din când în când. Chiar și pescărușii.

Cine știe când se va mai ivi ocazia să mănânce o masă atât de bogată cu atât de puțin efort?

Am plecat urându-i toate cele bune. I-am zis că o să treacă. Indigestia e urâtă de fel, dar nu e cel mai rău lucru care ți se poate întâmpla.

Următoarea zi a fost o zi adevărată de vară. Soare, cald. Era cea de-a 7 zi din vacanța noastră și ultima. Ne-am îmbrăcat pentru prima oară în costume de baie și am pornit cu zâmbet dulce-amar pe plajă. Of, ce vacanță, ne ziceam. Ce ghinion!

Pe plajă trebuia să ai grijă pe unde mergi. Copiii săpau cu atâta entuziasm tuneluri și construiau castele – erau o activitate care semăna cu un șantier arheologic. Plaja era foarte animată. Ne-am așezat pe șezlonguri, ne-am luat chestii reci de băut, am făcut baie, am citit. Dar gândul ne zbura la ce făcusem zilele trecute, la plimbările noastre (am mai fost și prin gară într-o zi și am fotografiat toate fructele de pădure pe care le-am găsit), la oamenii pe care i-am întâlnit pe unde am mâncat, la cei din stațiune, la italianul care mânca pentru prima oară ciorbă de burtă cu oțet lângă noi la o terasă și care a părut surprins că există așa mâncare, la păianjenul nostru din balcon, la zborul jucăuș al pescărușilor, la cântecul lor, la pescărușul cu indigestie – oare s-o fi simțind mai bine?!

Deodată ghinionul vacanței la mare s-a transformat în inimile noastre într-o vacanță de neuitat. Imprevizibilul poate să facă uneori casă bună cu inima omului.

Această povestire nu ar fi existat dacă nu aș fi gătit acum câteva zile pentru prânz pește și legume la cuptor, o masă la care am mâncat toți 3 cu poftă.

Rețeta e simplă:

Am avut 4 păstrăvi potriviți ca dimensiune pe care i-am condimentat cu sare și piper, am stors o lămâie peste ei, i-am crestat un pic și am pus câte o tulpină de mărar verde în interiorul fiecăruia. Apoi, pe foaie de copt, la cuptor, la 190 de grade, opțiunea grill ventilat.

În același timp, am pus în tava de cuptor mare legume tăiate cuburi potrivite: cartof, cartof dulce, sfeclă, morcov. Peste ele, după ce le-am stropit cu puțin ulei de floarea-soarelui, am presărat ierburi uscate (salvie, rozmarin, cimbru), sare, piper, și, elementul secret, o lingură de mălai.

Sunt ani buni de când pregătim așa legumele la cuptor ca garnitură. Totul a început cu o rețetă de cartofi cu mălai și ieburi pe care am gătit-o mult timp pentru noi sau pentru invitații noștri. Nu cred că sunt mulți dintre cei care ne cunosc, care să nu fi mâncat măcar o dată la noi cartofii copți cu mălai.

Am pus tava cu legume la cuptor sub cea cu pește și s-au făcut cam în același timp. Mălaiul face o crustă frumoasă peste legumele care sunt ușor crocante la exterior și moi în interior.

Când peștele a fost gata, l-am transferat pe o farfurie și am zdrobit doi grăunți de usturoi pe care i-am presărat peste peștele fierbinte. Tot atunci am tăiat și câteva roșii cherry și le-am pus peste usturoi. Mirosea grozav.

Dintotdeauna mi-a plăcut gustul de usturoi cu roșie, iar combinația asta mergea cu un preparat marin. Suficient de bine cât să mă ducă cu gândul la mare.