M-am mirat zilele trecute când soțul meu mi-a spus câteva cuvinte în germană pe care le învățase la un curs online și eu le știam. De unde le știu?
Probabil de la televizor de când eram mică. Mi-am amintit de emisiunile scurte de limbi străine (engleză, franceză, spaniolă, germană) pe care le vedeam la televiziunea națională cu lecții și filmulețe pe care le urmăream la anumite ore.
În urmă cu douăzeci de ani și chiar mai bine de atât, erau mult mai puține surse de informare ca acum. Ne uitam la televizor, dar mai și învățam câte ceva. Zilnic sau aproape zilnic, în anumite doze.
Acum eu nu fac apologia vremurilor apuse, nici vorbă. Sunt omul care îmbrățișează din toată inima inovația, o urmărește, o încurajează. Dar nu pot să nu mă gândesc că acel tip de viață din trecutul nostru, cu mai puține emisiuni, mai puține magazine, mai puține filme, ne lăsa timp. Timp de odihnă, timp de gândire.
Și desenele animate, de exemplu, erau câte 20 de minute seara, dacă îmi amintesc bine. Nu făcea rău nimănui să se uite atât la desene. În plus, abia așteptam episodul de a doua zi. Dețineam cumva în mod natural această artă de a aștepta. Astăzi, pur și simplu, nu ne putem opri. Avem seriale-o mie la dispoziție și stăm cu orele lipiți de ecran pentru a urmări evenimentele. Apoi, unii dintre noi, se simt pe lângă obosiți, și vinovați și își promit că gata, asta a fost ultima oară. Până trece cel mult o zi. Știu foarte bine asta pentru că în ultimii ani am văzut destule seriale cu multe sezoane și cam dau dependență.
Acum, o viață ordonată pare pentru noi, cei de azi, împotriva firii. Dar e atât de firească, de fapt.
În primul rând, să clarific la ce mă refer când spun “viață ordonată”. Păi cred că echilibrată. Armonioasă. Diversă. Liniștită. Simplă. Să simți când bei apă că bei apă, nu să faci cine știe ce plan în minte. Să știi cât e ceasul când te uiți la ceas (sau la telefon) din prima, nu să îl scoți pentru a doua oară să te uiți că prima oară ți-a fugit gândul la nu știu ce. Să asculți o piesă cap coadă fără să te fi pierdut într-o proiecție a minții după primul minut.
O viață ordonată înseamnă să fim conștienți de ceea ce facem și să ne dozăm efortul. Să facem pauze. Să știm să ne relaxăm. Să ne concentrăm atunci când avem de lucru și să nu ne mai gândim la nimic altceva cât facem ceea ce avem de făcut.
Apropo de asta, am un exemplu proaspăt în minte. Am scris articolul despre viespea de noroi pe care l-am publicat pe blog de curând, în mare, într-o dimineață. Vorbisem de seara cu Dan cum să ne organizăm a doua zi ca eu să pot să scriu. Ada e încă foarte mică pentru ca eu să pot să lucrez cu ea jucându-se pe lângă mine, așa că eu scriu când ea doarme, de obicei. În fine, în dimineața aceea ne-am trezit, Dan a luat-o pe Ada, a schimbat-o și au mers la bucătărie să pregătească micul dejun și să-i dea să mănânce. Eu am rămas în camera unde avem biroul și am început să lucrez. Gândul îmi zbura la copil și la ce fac ei acolo și la multe altele, dar mi-am zis că trebuie să mă adun să scriu. Am o oră să îl scriu. Știam că dacă mă concentrez, o să îl schițez în linii mari.
O scurtă paranteză. Pentru o mamă cu un copil mic e foarte greu să se concentreze să facă ceea ce făcea înainte să fie mamă. E aproape o luptă. E complicat. Eu când mă ocup de Ada mă trezesc că mă gândesc la scris (și ea simte imediat și reacționează), iar când scriu mă gândesc mult la ea – și la chestiuni logistice de tipul ce îi dau să mănânce la cină, dar și la cât de mult o iubesc și cât de minunată e ea – ceea ce face ca procesul de concentrare să fie unul foarte, foarte anevoios.
Spre surprinderea mea, am reușit să scriu articolul suficient de repede și de bine cât să fiu mulțumită. Surprinderea a venit din faptul că am constatat cât de multe lucruri putem face într-un timp scurt dacă ne adunăm gândurile și ne concentrăm bine de tot.
Cum putem să ne trăim viețile astăzi, în acest mare vârtej informațional, fiind mai puțin obosiți? Mai liniștiți? Cred că făcând alegeri care să ne aducă exact cât avem nevoie. Știu că nu pare simplu deloc. Dar poate fi.
M-am gândit în perioada asta, urmărind activitatea online intensă a Teatrului Țăndărică, la actorul Mihai Gruia Sandu. Sau, cum îl știu cei din generația mea, Arlechino.
L-am urmărit într-o zi, așteptând să înceapă un spectacol, vorbind despre teatrul de păpuși, cum teatrul de păpuși nu este doar pentru copii. Mi-am amintit că Arlechino avea o emisiune când eram noi mici tare frumoasă pe care abia o așteptam sâmbăta sau duminica. Alături de Feriți-vă de Măgăruș!, emisiunea lui Eugen Cristea și mai târziu Abracadraba cu Marian Rîlea. Nu mai țin minte cât durau emisiunile acestea, dar nu prea mult. O oră poate. Era suficient cât să ne bucure inimile și să le așteptăm cu nerăbdare o săptămână întreagă, bucurie pe care astăzi copiii nu o cunosc pentru că ei pot vedea de o sută de ori pe zi orice desen le place. Exagerez, dar cumva așa stau lucrurile. Pe de o parte, mă gândesc, copiii noștri cred că așa e natural, să vezi același episod din “Masha” dimineața, la prânz și seara. Dar, noi ceilalți, părinții și nepărinții, suntem născuți și crescuți în alte timpuri. Amețim de la atâta mișcare. De la atâta viteză. Avem nevoie să ne oprim. Avem nevoie de ordine. De liniște. De simplitate. Și, pe de altă parte, cred că și copiii noștri au nevoie de toate astea căci ei absorb tot ce le oferim noi.