Un răspuns ștrengar și două recomandări de cărți pentru copii
Mi-amintesc că la un moment dat în anul III de facultate, ne întorseserăm de acasă în căminul studențesc unde stăteam, după un week-end, toți care ne cunoșteam mai bine, cu plăcintă cu dovleac. Am mâncat în acea duminică seara, cele mai multe și diferite tipuri de plăcintă din viața mea: cu nucă, fără nucă, cu cacao, fără cacao, cu scorțișoară, simplă, mai dulce, mai puțin dulce, amestecată cu alte fructe, mai estetică, mai inestetică. A fost un moment special de parcă ar fi fost regizat, dar nu fusese. Era toamnă și în familiile noastre se găsea dovleacul ca specialitate de sezon. Și se consuma aproape exclusiv sub formă de plăcintă.
Cred că dovleacul și plăcinta cu dovleac sunt pentru spațiul românesc o emblemă a copilăriei. Mă refer la faptul că fiecare dintre noi are cel puțin o amintire plăcută legată de această plăcintă pregătită simplu, din aluat umplut cu dovleac dat pe răzătoare și zahăr din belșug.
Probabil a contat și asta atunci când am ales acum câteva luni cartea scriitorului japonez Kazuo Iwamura. Mereu mă înduioșez când aud cuvântul “dovleac”.
Era iarnă, la început de ianuarie, iar după somnul Adei de prânz, am plecat împreună la librărie. Voiam să cumpăr un autor nou, o carte nouă. Citisem despre Kazuo Iwamura mai demult, știam că sunt traduse și publicate la editura Cartea Copiilor mai multe cărți de-ale lui cu protagoniști șoricei. Auzisem de “O casă nouă pentru familia Șoricel”, “Micul dejun cu familia Șoricel”, “O zi de iarnă cu familia Șoricel” și de “Dovleacul familiei Șoricel”. Ajunse în librărie, am ales-o pe cea din urmă.
Acasă am citit-o dintr-o suflare cum mi s-a mai întâmplat o singură dată cu altă carte de tipul acesta (“Regele tuturor sălbăticiunilor” a lui Maurice Sendak – căruia mă gândesc să îi dedic pe viitor un articol separat pentru că mi se pare un fenomen în literatura pentru copii).
Cartea este ilustrată tot de autor. Este genul acela de poveste cu tâlc (foarte greu de scris după părerea mea): are text puțin, imagini multe și mari care se întind pe toată pagina – ilustrațiile sunt spectaculoase. Este o carte ideală pentru copiii mici, dar, în același timp, nu cred că are limită de vârstă în sensul în care există atât de multă substanță în această carte gândită atât de profund, încât de fiecare dată când o deschizi, vei găsi ceva nou.
“Dovleacul familiei Șoricel” este tradusă în limba română de Iolanda Prodan, a apărut în Japonia în anul 1997, iar în limba română a fost publicată în 2019.
Este o poveste cu șoricei așa cum se anunță din titlu (am o afinitate pentru aceste personaje, am scris și eu o poveste cu șoricei publicată în urmă cu 3 ani) în care bunicul-șoarece găsește o sămânță de dovleac și hotărăște împreună cu familia sa formată din încă 13 membri să o planteze.
Toți pașii pe care îi urmează șoriceii de la găsirea sămânței, hotărârea de a o planta, curățarea terenului, nerăbdarea de a o vedea răsărind, apariția micuței plante, îngrijirea ei, apărarea de insecte și de vijelii, ocrotirea când dovleacul se face din ce în ce mai mare și la final tranformarea acelei legume uriașe într-o sursă de hrănă pentru întreaga familie (vor face crochete, gogoși fierte la aburi, tocăniță, supă și plăcintă) cred că ar putea fi o metaforă a vieții. La final, în mod circular, bunicul amintește de semințele noi ceea ce sugerează că vor planta din nou și toată aventura se va repeta. Cu siguranță cu alte peripeții.
Cum spuneam, ilustrațiile sunt extraodinar de frumoase. Fiecare șoricel este minuțios reprezentat, are costumașe fel și fel, cu floricele, linii. Ocupațiile lor în funcție de momentul povestirii sunt iarăși minunate și reale – citesc, colorează, sunt nedespărțiți de o jucărie – aceasta “trădează” o bună (re)cunoaștere a copilului ceea ce este esențial în scrierea unui astfel de text.
Nu mai știu unde citisem că autorul mizează în cărțile sale pe rațiune și pe gândire (cam asta e în mod explicit și premisa cărții despre gândurile unei broscuțe despre care voi scrie în continuare). Consideră că gândirea este adevărata forță.
“Gândurile unei broscuțe” este o carte atipică, un fel de filozofie pentru copii. Pe aceasta am cumpărat-o împreună toți 3 într-o seară. Ne plăcuse “Dovleacul…” și atunci am ales încă un titlul al acestui scriitor. Cartea a apărut în Japonia anterior “Dovleacului familiei Șoricel”, în 1996, la noi e publicată tot în 2019, și este tradusă de Andreea Sion.
Poate că eram într-o dispoziție mai filozofico-contemplativă, de aceea am ales-o. Glumesc. Am ales-o în primul rând, pentru că ne-a plăcut o altă carte a aceluiași scriitor. Apoi, pentru că părea diferită – și chiar este diferită – și eram curioși de această nouă abordare. Și, în al treilea rând, citisem mai demult despre conceptul acesta de filozofie pentru copii și mi-a plăcut ideea, mi s-a părut provocatoare.
Nu o să descriu cartea, voi enumera în schimb câteva din întrebările din ea care reprezintă, așa cum îi spune titlul, gândurile unei broscuțe:
Ce simte un fir de iarbă?
Care este chipul unui melc sau al unei râme?
Ce simte un brotac? Dar o castană?
De unde vine ploaia? Cum ar fi să sărim până la cerul norului?
Ce înseamnă “eu”, “tu”, “noi”?
Un mic indiciu vă dau la această ultimă întrebare. Broscuța își întreabă prietenul după ce a găsit răspunsul la această complicată întrebare: “Dragă șoricelule, tu ești “tu” pentru că sunt eu aici, nu-i așa?”
Cred că sunteți de acord cu mine că broscuța lui Kazuo Iwamura este o broscuță foarte înțeleaptă. Vă invit să o cunoașteți!