“ (…) dar ce-mi place cel mai mult să fac e Nimic.
– Și cum faci Nimic? a întrebat Winnie după ce s-a minunat o vreme.
– Mergem și noi așa, ascultăm toate lucrurile pe care poți să le asculți, fără bătăi de cap.”
Îmi place foarte mult această idee a lui A.A. Milne, creatorul cunoscutului personaj Winnie-the-Pooh. Plăcerea de a nu face nimic este descrisă prin intermediul unui dialog între doi prieteni: Cristopher Robin și Winnie. Băiatul definește foarte limpede, în opinia mea, un mod de viață liber. Fără bătăi de cap înseamnă fără presiune. Mergem, ascultăm adică suntem atenți la ce ne înconjoară și ne bucurăm de ceea ce descoperim. Mai mult, a fi atent, cred eu, înseamnă a fi curios, a explora, a înțelege.
Mă raportez la curiozitate ca la o virtute. Einstein zicea despre sine că el nu a avut nimic special, ci “doar” pasiunea curiozității. Ghilimelele îmi aparțin.
Virtutea aceasta trebuie încurajată la copii, îmi tot spun privind-o pe Ada, fetița noastră de aproape 3 ani, și încercând să aproximez cât mai exact momentul în care trebuie să îi punem o limită. Iar noi, adulții, trebuie să o ocrotim căci îmi pare esențială în viața noastră agitată. Pentru că a fi curios presupune a fi mereu cu mintea deschisă, a încerca să înțelegi, a avea răbdare.
Ideea acestui articol mi-a venit într-o dimineață, zilele trecute, după ce citisem câteva pagini dintr-o carte a lui Roald Dahl.
(De când a fost instalată starea de urgență, m-am gândit bine ce să citesc când am timp. Simțeam nevoia să citesc ceva care să mă inspire în viața de zi cu zi, căci viața care începuse pentru noi nu prea semăna cu nimic din ce știam. Și așa am ales să citesc colecția noastră de cărți scrise de Roald Dahl. Îmi doream de mult să îi citesc cărțile, una după alta, ca să înțeleg mai bine cum scria, cum gândea, lucruri din acestea.)
Citind un capitol din romanul “Vrăjitoarele” în care e vorba despre o rețetă de transformat copiii în șoareci, mi-am amintit că am mai întâlnit ideea această și în altă carte a lui, strict așa de rețetă. În “George și miraculosul său medicament”. Și sub o altă formă, mai abstractă, în MUP (rețeta de vis pentru regină). Și mi-am dat seama de ceva: că toate aceste idei ale sale din cărți au avut mare legătură cu modul lui de a fi. Știam că Dahl fusese inventator de ciocolată (de unde probabil și ideea de rețetă întâlnită în mai multe cărți – scriitorii au “obsesiile” lor -, pilot militar (de asta mi-am adus aminte într-un episod de la finalul lui MUP), inovase în medicină, scrisese inventând uneori o nouă limbă. O deschidere către lumi diverse, mi-am spus, înseamnă o deschidere a minții, iar această deschidere a minții înseamnă curiozitatea.
Apoi mi-am amintit de un pictor de care nu am auzit niciodată ca artist. Am citit despre el în cartea lui Lucian Boia despre Balcic (“Balcic. Micul paradis al României Mari”). Se numește Alexandru Satmary și se pare că el a descoperit Balcicul. Boia însuși spune că Balcicul a fost descoperit de pictori pentru că ei au văzut tot ce știm noi despre Balcic astăzi în acel spațiu aparent primitiv. Mai mult decât atât, Boia scrie ceva ce m-a pus pe gânduri, o chestiune la care am reflectat mult timp după aceea pentru că mi s-a părut aproape revelatorie. El spune despre acest pictor că a fost capabil să descopere Balcicul datorită deschiderii sale ample, mai mult, a excentricității sale. Era un vizionar tocmai pentru că avea pasiuni și curiozități diverse și chiar dacă nu a excelat în pictură, nu asta e cu adevărat important. Ei bine, cu chestiunea aceasta chiar sunt de acord. Mai mult decât atât, citind despre ce viață ducea Satmary, m-am trezit aproape geloasă. Se duela, trăgea la țintă (la aceste capitole nu sunt geloasă, chiar deloc), pe Coasta de Argint explora peșterile marine și observa focile la capul Caliacra. Picta. În București, pe strada Enei, în casa părintească, avea o întreagă menajerie de animale, de la șerpi, la pui de ghepard, vulpe, maimuță, la iepuri, veverițe, țestoase, bufnițe, pisici și un câine. Iată, mi-am spus, ce înseamnă să fii curios, ce sursă inepuizabilă de energie, de bucurie trebuie să fie să ai, vorba lui Einstein, această pasiune.
Preocuparea aceasta pentru animale m-a mai dus cu gândul la altcineva, la naturalistul și autorul Gerald Durrell. (Gerald Durrell este fratele scriitorului Lawrence Durell care e mult mai cunoscut pentru public.) Eu i-am citit doar o carte și am văzut și serialul făcut după carte. Se numește “Familia mea și alte animale”. Mi-au plăcut titlul și locul acțiunii care este insula Corfu.
Gerald Durrell a fost un mare naturalist tocmai pentru că i-a fost încurajată la maximum de mama sa această pasiune foarte vie pentru animale. Povestește în carte prin câte întâmplări incomode treceau toți ai casei “doar” pentru că el aducea acasă ca să observe, să hrănească, să iubească diverse animale, păsări și insecte pe care le boteza (mi-a rămas în minte broasca țestoasă pe care a numit-o Ahile), de care se atașa, care mureau, fugeau, făceau în fel și chip sub aripa lui ocrotitoare. Pentru un băiețel de câțiva ani a fost o șansă minunată să aibă pe cineva în preajma lui care să îi ocrotească curiozitatea aceasta și pasiunea deloc comodă de a trăi clipă de clipă în natură, printre fel și fel de vietăți.
Curiozitatea, mă gândesc, are și ea sobrietatea ei. În sensul în care, în funcție de obiectul curiozității, ca să zic așa, poate părea idilică având în vedere faptul că am început articolul cu replici din “Căsuța de pe strada Puh” și am adus vorba în continuare de rețete de medicamente miraculoase, de vise și de ciocolată, de pictori excentrici și de un băiețel pasionat de animale care a ajuns un mare naturalist.
Bine, am adus un pic vorba și de Einstein, și de el mă leg pentru a trece la următorul meu reper.
Am citit, mai întrerupt decât orice altă carte, o carte de memorii scrisă de pianistul și dirijorul Daniel Barenboim. Nu auzisem de el, mă gândesc că probabil a fost tradus în românește și pentru că l-a cunoscut pe Celibidache. Bineînțeles că odată ce am început să citesc cartea, am început să caut diverse simfonii dirijate de el și recitalurile sale la pian. A fost o experiență interesantă să citesc și să îl ascult simultan.
Cartea se numește “O viață în slujba muzicii” și este o călătorie interesantă în viața și în mintea unui om curios. Ce m-a uimit la cartea aceasta a fost efectul ei asupra mea: deși erau foarte multe explicații de specialitate pe care evident că nu le înțelegeam, mă fascina și, mai mult, lectura aceasta mă făcea să înțeleg mai bine lucruri din literatură, din domeniul meu de interes. Chestiunea aceasta mi s-a părut fabuloasă. Cum era posibil ca eu să citesc despre diverse aspecte foarte tehnice legate de muzica simfonică și despre strategii pe care Barenboim le folosea în cadrul orchestrelor unde dirija, iar efectul să fie acesta, de o înțelegere mai amplă a textului literar?!
Mai târziu, spre finalul cărții, am fost și mai mirată să aflu că Barenboim mărturisea că cele mai importante lucruri despre muzică nu le-a aflat din studii de specialitate, ci din alte domenii, cum ar fi filozofia. Îl numea mai ales pe Spinoza cu a căruia raționalitate a făcut casă bună gândirea sa, ca să zic așa.
Apoi am înțeles, mai bine ca oricând, cât de bine ne face diversitatea lecturilor și nu numai, diversitatea în general.
Recomand cartea aceasta din toată inima pentru că este, din punctul meu de vedere, expresia unei filozofii de viață cu totul și cu totul aparte. Poate de aceea, deși am citit-o întrerupt, m-am reîntors mereu la ea și am dus-o la capăt cu gândul de a o reciti la un moment dat dintr-o suflare.
O să închei cu un reper de bază. Platon.
Când i-am împărtășit lui Dan, soțul meu, ideea de a scrie un articol despre curiozitate, mi-a povestit despre Socrate și dialogul despre prietenie pe care tocmai îl citise. Mi-a spus, în directă legătură cu ceea ce îi povestisem eu despre Roald Dahl și Alexandru Satmary, că Socrate spunea despre sine că nu se pricepe la nimic, ci “doar” să recunoască iubirea. Ghilimelele, iarăși, îmi aparțin.
La auzul acestora, am zâmbit amândoi pentru că mesajul era subînțeles: e cale lungă până la a ști să recunoști iubirea. Cale lungă, labirintică, cu multe obstacole, poate cu capcane și cu probe. Dar o minte curioasă le poate parcurge pe toate, nu-i așa?