Dintr-o întâmplare, am citit într-un timp relativ scurt trei texte literare cu păianjeni. Toate sunt cărți pentru copii. Am fost surprinsă să remarc această perspectivă – cât de atractivi, frumoși, interesanți sunt păianjenii în cărți față de viața de zi cu zi în care ne speriem de ei – cel puțin noi, oamenii mari care nu ne gândim decât la faptul că ne pot înțepa, uitând de toată lumea lor fascinantă. Copiilor le plac, mai ales copiilor mici, care privesc totul cu bucurie și curiozitate. De aceea, m-am gândit să scriu despre ei și despre aceste cărți (două sunt texte mai lungi, al treilea este un poem). Pe de o parte, poate ne reamintim și noi, adulții, să privim lumea întreagă și mai ales păianjenii, cu mai multă relaxare, cu mirare, cu admirație, pe de altă parte, sunt destul de sigură că le va plăcea lectura acestor texte copiilor pentru că ele sunt scrise cu multă ingeniozitate, iar copiii recunosc și iubesc lucrurile valoroase.
Prima este o poveste scurtă, scrisă și ilustrată de Eric Carle, un creator ingenios de cărți pentru copii. Cărțile sale, foarte multe la număr, sunt traduse și în limba română și au apărut la editura Cartea Copiilor în formate prietenoase, cartonate, de calitate. Sunt cărți foarte potrivite mai ales pentru copiii mici pentru că poveștile sunt scurte, iar ilustrațiile ocupă cea mai mare parte a cărții și sunt spectaculoase tocmai prin simplitatea lor. Cărțile lui Eric Carle sunt vesele, colorate și mereu conțin câte o surpriză. „Omida mâncăcioasă”, de exemplu, are pagini în care se pot vedea fructele „mâncate” de omidă, „Domnul Căluț-de-mare” are pagini speciale în care este redat cât mai fidel mediul anumitor tipuri de pești și tot așa.
Păianjenul cel harnic este o altă carte din această serie și este una dintre cărțile preferate ale fetiței noastre. Pe parcursul întregii cărți, putem observa cum păianjenul își țese pânza. În timpul acesta, animale de la fermă intră în vorbă cu el, dar el își vede de treabă. Țese. În această carte, pentru că publicul este format din copii mici, informațiile referitoare la procesul de realizare a pânzei de păianjen sunt reduse la minimum – ele sunt redate vizual, iar acest proces poate fi recreat de părinți împreună cu copiii. Desenul este atât de explicit, încât aproape că ești tentat să găsești resursele necesare și să improvizezi împreună cu copilul, ca o activitate de week-end, de exemplu, o pânză de păianjen.
Cartea mai este drăguță pentru că familiarizează copiii cu animalele de la fermă (așa cum spuneam, sunt și ele prezente, foarte realist ilustrate) și cu sunetele pe care le scot ele.
Copiii mai mari și părinții se pot bucura citind împreună o poveste mai complicată cu păianjeni – o poveste publicată în anul 1952 și apărută și la noi la editura Arthur – Pânza Charlottei de E.B.White în traducerea lui Florin Bican. Charlotte este o păienjeniță foarte inteligentă care își avea pânza într-un grajd. În acest grajd, „locuia” printre alte animale, un porc pe nume Wilbur cu care păienjenița se împrietenește. De dragul lui, țese pânze cum niciun alt păianjen nu ar putea să o facă, veți vedea cum, nu dezvălui chiar tot. Povestea este plină de candoare și prin prisma acestei prietenii, dar și pentru timpul și locul acțiunii, ca să zic așa. Mai ales pentru un cititor de azi care trăiește la oraș, într-o lume cu de toate, să citești o poveste despre o fetiță pe nume Fern care trăiește la țară, la o fermă, împreună cu părinții și fratele mai mare, pe nume Avery, și care îngrijește un porc de parcă ar fi mama lui (cred că episoadele din desenul animat „Masha și Ursul” în care Masha hrănește porcul cu biberonul din cartea aceasta sunt inspirate), lectura acestei cărți poate fi de-a dreptul excentrică.
În această carte sunt prezentate într-un mod accesibil, foarte multe lucruri despre viața păianjenilor – cum își țes pânza aceea sofisticată, cât de frumoasă este această pânză într-o dimineață de vară cețoasă, cum vin pe lume păianjenii și tot așa.
Această carte mai are ceva magic în ea: vorbește despre lumea delicată a copiilor, despre modul lor de a gândi și de a vedea lumea. Copiii se vor regăsi în această poveste, părinții își vor reaminti despre copilăria lor și își vor înțelege mai bine copiii – iar atunci când ne înțelegem mai bine copiii, ne jucăm mai frumos cu ei, le zâmbim mai mult, ne vin idei de jocuri, ne bucurăm mai mult de tot ce ne înconjoară împreună cu copiii noștri.
Ultimul text cu păianjen este o poezie scrisă de Marin Sorescu. Poeziile lui sunt adevărate jucării. Nu prea poți să cauți sensuri, mai degrabă te bucuri de rime, de jocul de cuvinte și de imagini. Cartea din care am citit această poezie cu titlul Poduri se numește „Se mută circul înapoi” și este o antologie de poezii pentru copii publicată tot la editura Arthur împreună cu ilustrații foarte frumoase, vesele, inedite realizate de Ileana Surducan – Adei îi plac mult, se uită atentă la copertă și de multe ori o răsfoiește cu grijă, analizând paginile și desenele de parcă ar ști să citească.
Poeziile acestea ale lui Marin Sorescu, din care face parte și cea cu păianjenul din pod, sunt pentru toată lumea, nu numai pentru copii. Ce îmi place la aceste poezii este ingeniozitatea lor, joaca autentică care înseamnă bucurie și veselie și care ne îndeamnă și pe noi să fim la fel.
Toate aceste texte m-au făcut să mă gândesc la o experiență a noastră cu un păianjen. Într-o vară, înainte să devenim părinți, am fost pentru o săptămână în stațiunea Neptun, la mare. Nu știu cum s-a făcut că din 7 zile, în afară de prima și de ultima zi, a plouat și a bătut vântul în continuu. Vila unde aveam camera rezervată era foarte aproape de un lac (Lacul Neptun) și se crea – datorită temperaturii și a apropierii de lac – o umiditate care îi plăcea la maximum unui păianjen ce nimerise pe balconul nostru (sau noi nimeriserăm în balconul lui, cine știe?). Zile întregi ne-am luptat cu prezența acelui păianjen care nu se dădea plecat – în zadar îi făcea noi pânza să dispară, o lua mereu de la capăt exact ca păianjenul cel harnic al lui Eric Carle.
Probabil că dacă ar fi fost Ada acolo nu ne-ar fi lăsat sub nicio formă să-i deranjăm păianjenul, l-ar fi mângâiat, s-ar fi jucat cu el cum numai copiii (și scriitorii de carte pentru copii) ar face-o.
Later edit
La scurt timp după scrierea acestui articol, am mai descoperit încă două apariții ale păienjenilor, una într-o altă carte, alta într-o animație. MUP, adică Marele Uriaș Prietenos, personajul principal din cartea cu același nume a lui Roald Dahl, îi povestește la un moment dat prietenei lui, Sophie, despre abilitatea lui extraordinară de a auzi foarte bine multe lucruri pe care urechea umană le omite printre care și despre cât de vorbăreți sunt păienjenii:
„Poate nu-ți imaginezi una ca asta, dar păianjenii este cei mai mari palavragii. Și când ei își țese pânzele, cântă tot timpul. Cântă mai frumos decât un privighetor.”
Să nu credeți că s-au strecurat greșeli de dezacord. Pentru cei care nu au citit încă această carte (mă număram și eu până de curând printre ei), acesta este modul liber al lui MUP de a vorbi. Nu face acordul între subiect și predicat (cred că nici nu știe ce sunt acestea) pentru că el nu a mers niciodată la școală. Mai mult decât atât, limba lui seamănă destul de puțin cu limba noastră. Limba uriașilor este o altă limbă despre care voi scrie într-un articol viitor. Savuroasă. Amuzantă. Ingenioasă.
Animația despre care vorbeam se numește „Minusculii”. Sunt episoade scurte, de 5 minute, foarte frumoase în care păienjenii sunt un fel de personaje principale. Foarte încăpățânate.
Mai am o poveste cu o insectă insistentă, dar pe aceea o voi spune cu altă ocazie.