cucuriguNu știu cum de m-am născut rață pentru că eu tot timpul m-am simțit ca o pasăre colibri.
Nu m-am recunoscut niciodată în corpul meu greoi acoperit cu grăsime și cu pene late, nu am înțeles de ce singurul cântec pe care pot să îl scot din ciocu-mi lat e: mac, mac, mac. Nu îmi place ciocul meu lat și scurt. Nu îmi place să mănânc mălai amestecat cu apă și cu frunze tocate. Nu îmi plac iarba, râmele ori muștele.
Mi s-a părut foarte interesant de explorat această imagine a copilului care citește așa cum am întâlnit-o într-o povestire a scriitoarei suedeze Selma Lagerlöff. Apoi m-am gândit să extind aria de căutare și mi-au mai venit în minte alte cărți în care există copilul cititor, drept pentru care am hotărât să scriu câteva articole pe această temă.
Îmi place să gătesc după rețetele lui Jools Oliver. Aceasta mai ales, ca și cea de înghețată (despre care o să scriu într-un articol viitor), conțin alimente de bază, armonios combinate, cu un gust fresh, multe vitamine și foarte hrănitoare.
Recunosc că îmi fac curaj destul de rar să pregătesc o rețetă de-ale lor (Jools ori Jamie Oliver) pentru că sunt și destul de costisitoare ingredientele, dar mai ales sunt multe. Adică mie mi se pare că pentru a pune în practică o rețetă, nu am mai nimic în casă deși noi mâncăm destul de sănătos și variat.
Mă gândeam într-o zi când mă uitam cu Ada pe o carte că măreață invenție mai sunt poveștile! Țineam cartea în mână – era o carte ilustrată pentru copii – și mi-am dat seama cât de fragilă și în același timp cât de puternică este o carte. Câtă sensibilitate și forță există într-o poveste!
Apoi, pentru că știu câte ceva despre cărți și despre parcursul lor, m-am gândit să scriu un articol despre această călătorie, acest drum pe care îl parcurge o poveste – cum devine povestea poveste și ce se întâmplă cu ea după ce se transformă într-o carte.
În fiecare primăvară, de la o vreme încoace, pregătesc în preajma Paștelui ciorbiță de miel.
Carnea de miel tânăr ne place foarte mult. Îndepărtăm grăsimea cât putem de mult, pentru friptură o pregătim cu multe condimente, lămâie și verdețuri, iar ciorba o pregătim pe îndelete. Fierbem carnea la foc mic, aruncăm prima apă clocotită și chiar și o parte din supa foarte densă care se formează după aceea.
Ne place ca supa să fie cât mai clară. Iar gustul mai discret. O acrim cu roșii, punem legumele clasice în ea (ceapă, morcov, ardei, rădăcină de pătrunjel), iar la final leuștean verde.
Se întâmplă uneori să întâlnești un om despre care nu apuci să afli prea multe – nici cum îl cheamă sau câți ani are – dar care să îți facă un mare bine și pe care să nu îl uiți toată viața.
Mă gândeam într-o zi când strângeam niște hârtii de pe covorul din camera Idei – hârtii roz, tăiate de ea cu foarfeca pe care le numeam în joacă flori de cireș – că viața noastră e plină de neprevăzut, că doar lucrurile mici, mărunte, uneori mai însemnate alteori mai puțin însemnate, stau sub controlul nostru. Cum ar fi ordinea din camera fiicei noastre. În rest, e un mare neprevăzut, și asta e bine, mi-am spus, e foarte bine.
Luna trecută am comandat de la editura Signatura pentru prima oară 3 cărți.
Am fost de-a dreptul impresionată de ele. În primul rând de calitatea cărților, a hârtiei, a felului în care sunt legate paginile, apoi de calitatea ilustrațiilor și nu în ultimul rând de poveștile pe care le-am regăsit între paginile acestor cărți.
E dimineață. Uneori e noapte încă afară când Ada ne trezește. Mai ales primăvara-vara, ora de trezire poate să fie 5.30. Tot ce vrem e să dormim, dar copilul se trezește și îi e foame. În timp ce ne dezmeticim, o întrebare ascuțită spintecă întunericul în două: Ce mâncăm în dimineața asta?
Ne dăm jos din pat. Mergem la bucătărie. Unul dintre noi pune apa la fiert și râșnește cafea, celălalt spală și taie fructe, bate ouă pentru omletă sau le pregătește altfel.
În luna ianuarie a anului 1832 s-a născut Lewis Carroll, autorul celebrului roman “Alice în Țara Minunilor”. Am recitit în vacanța de Crăciun Alice și am fost foarte impresionată de personajul Alice, de cât de adevărat este construit. De asemenea, m-a surprins încă o dată povestea, mai precis fantasticul ei. Deși aveam în minte personajele – Iepurele de Martie, Ducesa, Falsa Broască Țestoasă, Grifonul, Pisica-Cheshire, Regina și Regele, și mai ales Pălărierul Nebun – nu mai țineam foarte bine minte detaliile. Am fost mirată de cât de plină de surprize este cartea și am înțeles mai bine de ce a avut și încă are mare succes această carte publicată acum o grămadă de ani, în 1865.
Până acum câțiva ani, nu reușeam să porționez un pui ca să-l gătesc. Cumpăram mereu bucățile deja tăiate, iar dacă se făcea să avem un pui în frigider, sarcina de a-l tranșa îi revenea mereu, negreșit, lui Dan.
Odată însă mi-am făcut curaj și l-am porționat eu. M-am luptat practic cu el. A ieșit un dezastru, dar devenise într-un fel sau altul bucăți.
Apoi, ușor, ușor am început să îmi fac curaj. Și la acest curaj de a tăia un pui în bucăți, s-a adăugat pasiunea mea pentru mirodenii și am început să gătesc constant. Mi-am dat seama că dacă ai ceva carne în casă (la început nu știam ce aș putea găti fără carne căci tradiția românească e bogată în așa ceva) și niște ierburi, o tavă în care nu se lipește ce pui, iese ceva nemaipomenit: se face un abur plăcut mirositor în bucătărie și ajunge ceva aromat în farfurie.